Florina Emilia Pîncotan - creaţii proprii

Ce-ar fi dacă mi-ar creste aripi?
Suave, albe ca doi crini.
Și ele, blânde, m-ar conduce,
In zborul lor, spre înălțimi.

Risipiți pe umeri, anii toți, s-au dus,
Fără nicio grijă, lin, către apus,
Săgetând pădurea, munții de bazalt,
Aripa-mi albastră zboară spre înalt.

Să-ți amintești de mine, iarbă,
De fiecare pas grăbit.
De luciul tău atât de verde,
Prin care adesea am pășit.

Oprește -mă din drumul meu! Mă duc spre nevisare!
Mă curg încet în văi de lut, in loc să curg in mare.
M-aș odihni in adâncimi albastre si-nspumate,
Și pescăruși m-ar priveghea, cât inima-mi mai bate.

Primăvara, iarăși bate la ferestre,
Înnădind din frunze alt poem nescris.
Picături de rouă, lasă să se curgă
In potirul vieții ce ne-a fost promis.

De sub streașinele iernii m-am desprins pentru o clipă,
Cu surâsul blând de soare și c-o singură aripă.
Una mi-a fost retezată de furtunile acerbe,
Iar în locul ei, de-o vreme, cresc mlădițe vii, etene.

Eu mă întreb pe unde ești, copilărie fermecată?
Prin ce unghere te-ai pitit? Sau... de-ai plecat, sunt vinovată?
Te-aș fi păstrat într-un paner cu fructe coapte și gustoase.
Printre răzoarele cu flori, din lume, fiind, cea mai frumoasă.

Mă frâng ca o trestie răsfirată de vânturi;
O risipă de vise,
O risipă de gânduri.
Și parcă o teamă creste in mine,

Un vis ne e viața, o firavă suflare,
Bătaie de aripă, înmiresmată floare.
Ne pierdem printre umbre, iar ploaia ne alintă,
Simțim cu primăvara un zborul ce ne încântă.

Noaptea vine pe furiș, ca un hoț ce fură clipa,
Răsfirând prin lume fum, despletindu-și, larg, aripa.
Cu zăbranicu-i cernit mă acoperă pe frunte,
Împletește funii lungi din cosițele -mi cărunte.