Florina Emilia Pîncotan - creaţii proprii

Freamătă în mine zorii, răsăritul viu, cuminte,
Stropii grei de rouă fină, o mulțime de cuvinte.
Într-un toc îmi pun sineală și-n poem îmi curge versul,
Muguri noi iviți pe ramuri, să-nverzească universul.

Zăpezile se- nveșnicesc in noi,
Dar clipa duce înspre plâns și moarte.
Vuiesc in zare vifore și ploi,
Iar iarna asta, sigur, ne desparte.

Nu știu dacă un vis
Mai tresare de-acum
Sau, pe aripi de vânt,
Va porni pe-un alt drum.

Mă cern agale-n liniștea-nserării,
Sub auriul cer de primăvară.
Aud bătând din aripi largi, cocorii,
Cum inverzește lanul de secară.

În căutarea lunii, pornesc pe inserat,
Când e răcoare -n lume și nu sunt însetat.
Când arșița e stinsă și nu mai sunt cărbuni
Să întețească focul ce nu arde de luni.

Ne-om întâlni, poate, la porți de vise
Sau sub un nuc umbros și minunat;
Vom scrie -atunci poema nemuririi,
Un zbor spre cer, un zbor viu și curat.

Și-am să cad în uitare,
Ca ultimul fluture priponit
De o frunză.
Ma voi preface în rouă

- Nici nu mai știu-

Nici nu mai știu de a fost primăvară,
Sau iernile ne-au îngropat demult;

Era în mine un zăvor,
Ceva nedefinit și rece.
O lacrimă într-un ulcior,
Un vânt ascuns după un nor,

Mi-aș înverzi visarea, cu țipatul pădurii,
Cu fiecare frunză, cu gingașul fior,
Cu fiecare mugur ce își deschide pleoapa
Din albul pur și firav, din murmur de izvor.