Florina Emilia Pîncotan - creaţii proprii

Mă cern agale-n liniștea-nserării,
Sub auriul cer de primăvară.
Aud bătând din aripi largi, cocorii,
Cum inverzește lanul de secară.

În căutarea lunii, pornesc pe inserat,
Când e răcoare -n lume și nu sunt însetat.
Când arșița e stinsă și nu mai sunt cărbuni
Să întețească focul ce nu arde de luni.

Ne-om întâlni, poate, la porți de vise
Sau sub un nuc umbros și minunat;
Vom scrie -atunci poema nemuririi,
Un zbor spre cer, un zbor viu și curat.

Și-am să cad în uitare,
Ca ultimul fluture priponit
De o frunză.
Ma voi preface în rouă

- Nici nu mai știu-

Nici nu mai știu de a fost primăvară,
Sau iernile ne-au îngropat demult;

Era în mine un zăvor,
Ceva nedefinit și rece.
O lacrimă într-un ulcior,
Un vânt ascuns după un nor,

Mi-aș înverzi visarea, cu țipatul pădurii,
Cu fiecare frunză, cu gingașul fior,
Cu fiecare mugur ce își deschide pleoapa
Din albul pur și firav, din murmur de izvor.

Iar adorm sub ciutura fântânii,
În amurgul rece, sângeriu,
Pe o lespede de-amăraciune,
Doar cu mine și cu Dumnezeu.

Foșnesc adânc pădurile de brazi
și munții gem sub apăsarea ceții.
E totul tern, o lume fără cer,
o lume tristă, fără râul vieții.

O clipă de visare

Mă ascund printre poeme, tainice. cu stropi de har,
Ca o pasăre- nvelită in penaj de chihlimbar.