DANACIOBY - creaţii proprii

Tu simţi cum miroase a toamnă,
A frunze de nuci şi castan,
Ce vor obosite s-adoarmă
Făcând înc-un pas peste an?

Când Dumnezeu vorbeşte
Toţi îngerii lui tac.
Şi piatra se topeşte,
Iar marea pare lac.

Sunt prizonieră-n propria mea viaţă,
Cu lanţuri grele prinse de picior
Şi totul pare-a atârna de-o aţă.
Mai am puţin sau îmi doresc să mor?

Sunt un copac cu multe frunze,
Ce toamna nu se duc.
Eu sunt surâsul tău pe buze.
Sunt frunza ta de nuc.

Avem timp pentru de toate,
Pentru griji, pentru nevoi,
Dar uităm că timpul poate
Să ne tragă înapoi.

Am stat de vorbă cu o piatră.
Trecuseră peste ea şuvoaie de apă şi tălpi.
Acum era mai frumoasă, mai netedă şi înţeleaptă.
Nu mi s-a plâns ci doar mi-a povestit.

Ai auzit vecină
Ce s-a mai întâmplat?
Nu Dragnea e de vină.
E zarvă la palat.

Eu n-am avut curaj să-nfrunt al vieţii val.
Atunci când mi-era greu, mă retrăgeam la mal.
Clepsidre de nisip se scurg în urma mea.
Nu pot să ridic zid între a fi şi-a vrea.

Nu am ştiut ce-nseamnă libertate,
Dar într-o zi, am auzit cuvântul.
Credeam atunci că s-a făcut dreptate,
Dar ne-am trezit totuna cu pământul.

Iubirea, timpul şi iertarea
S-au aşezat la masa vieţii
Şi nu voiau ca supărarea
Să aibă într-un fel pretenţii.