Cristian Ovidiu - creaţii proprii

sunt atât de împrăştiat
încât paşii mi se rătăcesc
în aşteptarea oaspeţilor
din zilele comune

Dintr-un început
se numește piatră lovirea adâncă
a cuvântului în fibra ploii
se numește piatră

Şi dacă spun da
mă vei întreba unde am fost ieri
sau de unde vin astăzi
ce cai am călărit cu zâmbet făţiş

ascultă mama
cum cad colţuri de cer
din inimă se iveşte asfinţitul
cum se ridică aburul nopţii

Toamna m-a cuprins în tăcerea lunii
cu zborul măiastru al păsării de foc
din cochilia veche extrag
măruntaiele stelelor şi împresor cu ele

Lasă-mă să dorm cu pieptul acoperit de stele
trofee din brazda gândului tău
să-ți pun cerul la picioare
să mă cațăr pe umbra copacilor tineri

Lasă-mă să-mi curăţ oasele albite de teamă
să deschid uşa dulapurilor din care să fugă
iepurii maronii ce s-au hrănit din morcovi
răsăriţi nu se ştie cum tocmai din scândura

sângele se preschimbă în durere
aerul toxic te învăluie gata
să acopere sirena ce te orbeşte
cu sunetul ei