Andrioaiadianas - creaţii proprii

Iluzii, iluzii, ca rupte din ziare,
plouate, murdare, turtite de tălpi
Iluzii, iluzii, în chioșcul de ziar
Ravagii de vise sub semne de mărci.

Nu mi-e frică de nimic
Doar de trecerea timpului în absența ta
Și de liniștea care nu mai este când ești zgomotos,
Doar de ochii tăi ce tac de-atâta vreme.

Spre stânga cu ochii beți și întotdeauna pe strada lui Cuza.
Ce număr o fi?
Probabil șapte sute șaptesprezece mii o sută treisprezece.
La sunetul de tobă îmi tresare inima de extaz

Alege-mă de-ți sunt otravă concepută prin simțibil
rupe tot când arde-n coaste chemarea irișilor mei,
săgeți înfipte-n trupuri moarte - iubirea-i un blestem,
iar sângele apos ce curge - un doliu efemer.

ai ochii precum apele zeilor
în care mi se îneacă toracele
și-mi place.

Carnea îmi este tăiată pe jumătate,
curge suflare în culoare de rouă.
Se aude un strigăt undeva între ziduri,
cuţitul nu poate pătrunde-năuntru.

Îmi atârnă inima de tine,
Iar mirosul tău îmi pătrunde sub piele.
Decembrie se naște pe flori de morminte,
Acoperite de zăpada ce nu se topește.

Am muțit de atâta durere,
nu mai există cuvinte de spus,
îmi despart buzele din pură plăcere,
iar tăcerea din mine-i precum un răspuns.

Vreau să te făgăduiesc dintr-un pumn de clisă
Să te modelez după forma cugetului meu,
Să-ți dotez suflul vieții în încercări greoaie,
Să te simțesc din glevă până-n calcaneu.

Mă strâng pereții cu ochi,
iar aerul e greu de tras în piept,
ușile stau veșnic tăcute,
nu mai apasă nimeni pe clanță.