Andreiserbanescu - creaţii proprii

O floare mongolă
acoperă melcul strivit
cu osânză busolă

Stă parcul fără tine, Diana, fără tine,
De-a dreapta și de-a stângă răbdarea ne cuprinde -
Ce clipe inutile, iubito, inutile,
Se-ndreaptă-n sihăstrie în zbor de faetonide.

Ca două dealuri tinere ședeau așa cuminți,
Sub pânza de-ebonită, ca un baldachin păgân,
Lactei ca două cupe de zăpadă, împietriți,
Sânii tăi săreau sub o privire de nebun.

Ți-ai uns, miasmă, părul, într-o tânără dorință,
Cu laptele ce-aduce o bolnavă dăruință -
Ca o ghicitoare veche, dăltuită de-un zugrav,
Sănii grele trase de doi bătrâni bolnavi

Prin pădure, puiul mamii,
trece-vom desculți la noapte,
Ghimpele să ne trosnească
sub picioare și sub coate.

Ce bună ar fi acum o țigară!
Fumată-ntre două discuții cuminți;
Și-n vraja albastră a fanarei fierbinți,

E roșu octombrie...
Semne de apus ne bat în geam,
Câmpuri de maci se revarsă în cascade,

Cu pas becher, din lupanar,
Cu lungi vâltori în buzunar,
Orice bărbat mai mizantrop
Spre casă-și face, la galop,

Tu, absurdă și dulce iubire,
Cu ploapele albastre și trupul dezgolit,
Te-ai ghemuit cuminte în podul palmei mele,
Din firele cerului de zori încărunțit.

Atât de trist e dorul meu,
Păgân, la trap, cu pasul greu
Și atât de lungi mi-s lamentări
Din vechi chemări.