Andreiserbanescu - creaţii proprii

Ce goală e casa-ntru totul,
Și ce frig e pe patru în noapte,
Mi-e ciudă să-ți legăn mijlocul,
Sub voalul păgânelor fapte.

În zadar se-nfundă-n urlet
Lungi, albastre coridoare,
Când porunci ca un descântec
Zmulg gâtlejuri ca de fiare.

Când diavolul vorbește cu o sadică trufie
În cana mea se-așează-n licăriri o veșnicie…

Unde nicio întrebare nu cunoaște vreun hotar,

Te văd adesea, mamă, trecând văile și plopii,
Cu mâinile crestate și pe piept sudoarea frunții,
Te vâd cărând în spate cu trudă strănepoții,
Pe geruri, frig și noapte sângerând straiele morții,

E moarte afară, iubito,
Ascultă și tu cum vuiește
Și slugă îți sunt de departe,
Și cearta în noi se pornește.

Străzile-nșirau bastilii de fanfară
Și-n toate mă aflam mai sfânt, mai erudit,
Tăcut, pe peron, îmi rulam o țigară
Și bolnav așteptam camarila regală

Unde lunaticii dansează și moartea nu clipește
Priveam păgân prin lupă infinitul peste culmi,
Monarhul jubilează mascarada ce-mpletește
O lume neumblată și ascunsă de-alte lumi.

Și va plânge toamna peste noi în cimitire,
Iar domnițele de mână vor aștepta păgâne
Străini vom fi de toate familiile bătrâne
Cu satanice trucaje în gesturi și gândire

Și cum stau de supărat
De amar și vinovat
În idee mă-nconjor
Și-n aspect, întreg omor

Acum nimic nu mai contează
Trec străzile și atent ascult
Cum dintre ziduri ea oftează -
Iubita mea, cu păr cărunt.