Poezii despre Adevăr:

M-am rugat de Siret ca să-mi pună o pilă
Cum e-n ziua de azi, ca şi ieri, cum demult
Să ajung, să respir şi să văd prima oară Şi acel minunat sanctuar dinspre Prut.

O, tu! parfumat fruct al societăţii
Te gust naiv şi te culeg sârguincios.
Te cântăresc pe balanţa dreptăţii
...şi văd...

Din ambrozia cuvintelor tale,
Savurez vraja extazului divin.
Culegând ale strofelor petale,
Eminescului-Luceafăr… mă închin!

În libertatea mării constrângerea e malul
Deplinul întuneric lumina o conţine
Pe ţărmul neclintirii neliniştea e valul
şi din ce-a fost el lasă doar lumea care vine.

Când, strecuraţi în paginile vieţii
I-am înteles şi vorba şi tăcerea,
Involuntar, o facem pe profeţii
Să-i desluşim trecutului durerea.

Prin urmare nu mă mai iubeşti,
nu mai vrei comori înflăcărate,
vrei de-acum comori adevărate,
fapte, nu himere şi poveşti.

Nici minte, nici formă – eu doar exist;
Voinţa şi gândul acum au încetat.
Sfârşitul dansului Naturii,
Sunt Ceea ce am căutat.

Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,

Am fost altfel decât s-a văzut...
Nu oricine-a vrut să mă cunoască.
Iar de unii, care, să mă ştie-au vrut
Eu m-am protejat purtând o mască.

Trăim intens o epocă şocantă;
suntem savanţi, şi diavoli, şi cobai,
iar Dumnezeu pe ultima turnantă
ne vrea şi sfinţi, şi călăreţi, şi cai!