Poezii despre Adevăr:

Din cenușă-au înflorit speranțe.
Le-am udat cu stropii de argint,
Izvorâți din clipe ce nu mint,
În iubirea fără de restanțe.

De-aș atinge nemurirea, n-ar mai fi nimic de zis,
Desuetele secunde nu m-ar transforma-n proscris
Al destinului haotic, ce mă poartă ne-ncetat
Spre zănatice himere, cu eșecul garantat.

Statui de visători, sculptate-n lut,
Iubirea ne insuflă zilnic viață,
Pe-o pistă scufundată-n absolut –
O destinație ascunsă-n ceață.

Azi, îmbrăcați în zdrențele durerii,
Nu suntem nici la modă, nici vetuști,
Închiși în reprobabile, noi cuști,
La granița mâhnirii sau căderii.

Doar câteva pietre care ar putea schimba
soarta imperiului
dacă ar vorbi,
ori oameni cu gânduri scânteietoare la

Plouă peste lume cu adânci suspine,
Iar speranța nouă tinde spre ocult,
Așteptăm o rază care să ne-aline,
Retrezind zglobie-al fericirii cult.

Într-o lume imperfectă, suntem jalnici manechini,
Îmbrăcați la repezeală într-o haină grea de spini.
Cocoțați ades pe-un soclu de penibile visări,
Ne alegem doar cu prafu-n repetabile-amânări.

Turnătorul e de treabă
te trezește și te-ntreabă
de ce-i țărișoara slabă

Străbătuți suntem de clipe,
Ticăind, vremea ne ploaie,
Apa, umezește lutul,
Timpul,pe om îl înmoaie.

Copilărie cu fiecare lacrimă
mă-ndepărtezi însă rămâi
centrul intangibil al universului
merg de parcă aş lua calea lactee