Rujoiu mihai - creaţii proprii

Au ajuns să strige toţi
Dragi bunici,iubiţi nepoţi
Pe-acei fii şi puri părinţi
Ce acum stau printre sfinţi

Am ascultat cum bate vântul
La poarta nopţilor deschise,
Şi-am lipit luna cu pământul
Unindu-le în albe vise.

Îngerii să-ţi calce pragul
Cu miros de floare fină,
Trupul să ţi-l încălzească
În noaptea cu lună plină.

Ploaia albă,imaginară,
Cu stropi mici,
Îmi inundă sufletul
Când tu nu eşti aici.

Dă-mi mâna ta să fim ca două stele
Pe cerul vieţii în sărut de nori,
Şi să-ţi culeg un curcubeu din vise
Ce stă etern într-un parfum cu flori.

Tu te treci ca rodu-n vie
Şi-n sămânţă-aprinzi scânteie,
Iar din frunză curge seva
Pe-al tău trup divin,femeie.

În suflet focul mi-e aprins
Cu dor însufleţit de mamă,
Ce arde-n veci necontenit,
Nici toată ura nu-l destramă.

Chiar de nu te văd,te simt
Căci departe tu îmi eşti.
Şi inima des tot bate
Simt cum dor,în mine creşti.

Câte rânduri o să mai scriu,
Câte lacrimi mi se vor mai frânge,
Auzind paşii tăi cei trişti
Şi inima cum plânge.

Vino mai aproape,vino lângă mine,
Ochii tăi să stingă durerea din vine,
Să-ţi simt răsuflarea peste trupul meu,
Să îmi dai iubirea,să mă scapi de greu.