Roxana.c - creaţii proprii

mor visele în țara-n care dreptatea-i scoasă la mezat
au fost numite trădătoare, de rătăciri le-au acuzat

cu împăcare de icoană puneau, cântând despre apus

Vezi? iarba cucerește-ncet asfaltul.
Orașul e de-o vreme somnoros..
Speranța-și poartă hainele pe dos.
Noi alergăm dintr-un oraș în altul.

Gândul meu străbate lumea-n zări albastre, creste sure...
uneori ascultă timpul fluierat de-un tren în gări.
Numai unde-a plâns tristețea până a crescut pădure
nu-l trimit că s-ar întoarce obosit de întrebări.

Mi-am rătăcit tristețea în oraș
să uite unde stau, să nu mă știe...
Venea din anotimpul pătimaș
în care ne mușcasem cu mânie.

Azi luna pare mai îndepărtată
iar noaptea are-o stranie magie...
Nu pot să dorm și cine să mai știe
de ce mă simt, de-o vreme, vinovată.

Când lumea va porni grăbită
declicul tragic și final,
tu să mă minți că se invită
monarhi la ultimul lor bal.

Să nu te temi, azi o să plouă iar...
Lumina va păli îngândurată
iar vântul va șopti despre zadar
când la ferestre-nchise o să bată.

Cresc suliți de lumină rând pe rând
sub chipul lunii limpede și sferic
iar noaptea-și strânge vălurile blând
cu degete subțiri de întuneric.

Știi tu câtă tristeţe-ai semănat
în gândurile mele -odinioară?
Pe-acolo-mi trece visu-nfrigurat
că amintirea poate să mai doară.