Roxana.c - creaţii proprii

oftează ziua-n pleoapa ce se-nchide
iar taie noaptea filmul. acum poți
să uiți mașinăria unde caii
au obosit de când tot trag la roți

lent timpul se întoarce înapoi
pământu-nghite fier și cărămidă
betonu-i ros de vreme și de ploi
doar fluturii nu trec în crisalidă

E-un cârlig zvârlit pe stâncă,
ziduri, metereze, schele,
când ne mai frământă încă
ce-o fi dincolo de ele.

Tăcerea ta e ca o zi senină,
promisul rai din vechile scripturi.
Aș vrea s-avem o casă în păduri..
Tăcerea ta e blânda mea grădină.

Tăcerea ta m-alungă. Parcă ești
străinul ce se-nchide-ntr-o cetate.
De ce să bat la porți să mă primești
când porțile par toate încuiate?

mărturisesc, ieri stăpânisem cam tot ce exista sub soare
aveam oceane, munți și câmpuri, eram un pașnic dictator
am fost vreo câțiva ani constructor de avioane și vapoare
lansate-n aer și pe ape ca să ajungă tuturor

umblam prin mulțime

în sărbătoreasca seară de vară

Crește ziua 'naltă, de căldură grea.
Iarba se chircește-ngălbenind de sete...
Dă iar ploaie, Doamne, până-o să se-mbete
de o nouă viață arsa iarbă-a mea!

spun unii c-o să fie frig
prelungi ninsori pe lume or să cadă
poate-o s-aprind un foc privind spre stele
între nămeți și oameni de zăpadă

Imi ațipise îngeru-n amiază
poate de-atâta liniște năuc
și, ca în satul fără câini de pază,
în suflet îmi intrase un haiduc.