Roxana Nicoleta - creaţii proprii

Nu începuseră copacii să se dezbrace de podoabe
Și încă mai vedeam pe câmpuri urmele florilor târzii
Eram cuprinsă de miresme, purtate de adieri slabe.
Ce anunțau ușor, în șoaptă, că lumea-ncepe a rugini.

Nu se mai aud alte clopote
Oare nu mai mor oamenii?
Sau nu mai au banii
De înmormântări și de plânsete...

Am dat noi, vremuri minunate
Simțind că vrem egalitate
Erau familii mari în sat
Acum, cam toate se despart.

Atât de des ne-a fost în față
Acea nevoie de schimbare
Când am privit cu-acea dulceață
Acele lacrimi trecătoare.

Cine-ar fi putut crezu c-am contemplat
Locuri care nu se pot vedea
Decât pe întuneric
Cadavrul părăsit din ceea ce a fost palat

Ne căutăm o viață iubirea permanentă
Simțită mult mai dulce în ceasul cel de moarte
Și inelul de pe mâna ce-și va lăsa amprentă
Pe inimile noastre - de dor încununate.

Nici cu ochii în lacrimi, nici cu inima frântă
N-ai cum să dai totul uitării
Desculț pe la țărm cu vântul ce-ți cântă
Trecând pe deasupra mării.