Mariana fulger - creaţii proprii

eşti o mare de apă, de codru,
de aer, de aştri i-am spus
cu toate mă numeşti sunt
mă întorci oricâte depărtările

ne privim și azi încet, încet
cum ramurile unui tei prea devreme,
când nici vrăbiile nu s-au trezit
ne privim cu zilele și nopțile

şi semnu-acesta de fire-nefire
ce trece printre oameni şi arbori
arbori şi oameni
uneori îmi pare că ei merg

pot să te scriu râzând
şi să ningă ferestrele cât vezi cu ochii
înăuntrul inimilor lor de ferestre
versuri fără moarte sau poate

tăcerii am spus:
ai învăţat atâtea graiuri până acum
de ce taci? fă-ţi o play-list
şi cântă ceva liniştit/neliniştit

n-aveți ochi, mâinilor,
dar cum știți a crea minuni
cât suflet puneți când țineți un prunc
o tâmplă sau alta

te mai iubesc și azi o veșnicie
și mă îndrăgostesc de tine-n orice clipă
cum numai sufletul știe să se-ndrăgostească
năucul de ființa preaiubită

(joc)

priveam un timp de vers invers
cum se plimba prin clipe

pune un gând peste umeri
pune ceva – caleştile iernii, răzgândite
au revenit în trap peste cartiere
nu te mai roti pe loc grăbit

ia aminte la fluturi – spunea
îţi vor mânca ochii până la suflet
cu trompele lor înadins uşoare.
eu nu mâncam înadins culoare dulce