Maria Ieva - creaţii proprii

Eu aş veni să ardem veșnicia
Să ne iubim ca pământeni aici,
Dar cerul tău a-njunghiat câmpia
Şi macii mei sunt sfâșiați de bici.

De-atâta primăvară nu simți cum înflorești,
Când ies din călimară ecouri îngerești?
Când se întorc cocorii şi iarba creşte-n tine,
Nu simți pe apa morii cum primăvara vine?

Un murmur de inimi ţese o vrajă,
Lavanda îţi spală picioarele iar,
La poarta tăcerii stau fluturi de strajă
Și luna se-arată pe muchii de zar.

Zidim în noi altare de lumină -
Un Prometeu ce-aprinde focul sfânt,
Când soarele-i întemnițat în mină
Și luna-i îngropată în pământ.

La pânza de paiajen dintre spini
Cânta ca la o harpă vântul
Şi-n ochii mei se aprindeau lumini
Când Dumnezeu ne dăltuia Cuvântul.

S-au adunat prin parc grămezi
De frunze palide de-arțar
Şi păpădii cu ochii verzi
Zâmbesc spre soare tot mai rar.

Te-am zidit în mine ca-ntr-o cetățuie
Și mi-ai curs prin vene viață după viață,
Ca un dor ce-şi trage seva din gutuie
Te-am găsit sub pleoape, risipit în ceață.

Dezlegat de sacre jurăminte,
Te cobori ca înger pe pământ,
Porţi în tine ceruri şi morminte -
Cercul ce se-nchide într-un sfânt.

În miezul unui măr necopt,
Suspină gândul unui șarpe
Şi-a răsturnat bătrânul opt,
Ecoul trist al unei harpe.

voi obosi într-o zi
să-mi număr întrebările
şi atunci
cu umbrele răsucite după degete