Maria Ieva - creaţii proprii

Când răsare doamna lună
Stelele le-adun în mână
Şi la vremea pentru cină,
Văd sub streşini o lumină.

Iar îmi cresc
rădăcinile pe dinăuntru
ca nişte liane încâlcite
care-mi străpung jumatea de cer

îmi voi permite într-o zi să mor
ca şi cum n-aş fi trăit niciodată
într-un univers construit din versuri
unde pot trăi fără împărtăşanie

Dacă-mi întorc privirea spre trecut,
E doar ca să mă rog pentru iertare,
Căci am uitat că omu-i prefăcut
Şi astăzi cerul lacrimi nu mai are.

degeaba mai întinzi palmele
în curând se va lăsa întunericul
iar fluturii nu vor mai putea zbura
nu au dobândit calitatea de licurici

S-a 'ngrămădit simţirea într-un ou
Şi orbii au plecat la vânătoare,
Sub talpa lor se-aude alt ecou,
Iar cerul s-a deschis ca o vâltoare.

În cupe de cristal stă cerul,
Nebotezaţi când ne'ntrupăm,
Albastră-i lacrima şi dorul
Pe veci în suflet îl purtăm.

Suntem la fel, nimic nu s-a schimbat,
Tot mâini de vânt, cuvinte de lumină,
Dar gândurile azi se mai abat
La poarta nopţilor cu lună plină.

Să nu mă cerţi, iubitule, că plâng!
Mi-au înflorit caişii pe retină
Şi lacrimile strânse-n pumnul stâng
Bătătoresc cărarea spre lumină.

Am aşteptat

Am aşteptat ca macii să-nflorească
Căci am crezut c-am să-nfloresc şi eu,