Ler - creaţii proprii

Ce frumoasă ești, nelipsita mea iubită!
Mă apropie de tine să-mi vezi fața uimită,
Lovește în mine cu râsul tău glorios,
Ia-mi sufletul captiv în magicul tău miros.

Printre stânci se născu în noaptea aceea
Floarea cu spini argintii și pufoși.
Părea că respiră, întreagă, ideea
De a fi o regină cu mii de supuși.

Cum îți spuneam chiar ieri, uitând de mâine,
E prea plăcut o floare să miroși,
Să urmărești albina când zboară după pâine
Și să te joci cu norii albaștri, nisipoși.

Înfășurat de șnurul speranței(*)
traversez pădurea.
Drumul e veșted,
ecoul respiră toamna trecută,

Aș chema din nou glonțul printre coaste-
Inima să-mi cânte plină de mândrie
Că primește-arsura veacurilor noastre
Și-și donează viața ție, Românie!

Pe drumul ce nici milă drumeților n-arată-
Chiar de ajungi pe el din orice colț venind-
Era o fortăreață cu-o singură fereastră
Prin care se zărea o floare strălucind.