Ler - creaţii proprii

Captiv între lumină și-a inimii bătaie
Mă lupt să rămân zâmbet și simplu călător,
Să trec prin umbra care în umbre se-ntretaie
Și mă îmbracă-n cale-i în zumzet și culori.

Orice ți-ar spune despre mine să știi că sunt în viață!
Plutesc pe frunza umbrei pale în mândra dimineață,
Sunt floarea care se închide atunci când bate vântul-
Mă simți? Tăcerea mea adie, învârtejind pământul.

Cu aerul, când respirăm, strivim în noi lumini
Născute din lacrimile coroanei de spini-
Ne rugăm către Timp să ne lase în pace
Dar el, plictisit, în neștiut ne preface.

În umbra verzuie a apei frumoase
Care învolbură pământul și cerul
Se-ntinde o țară cu zări furtunoase,
Cu păduri care au frunza ca lerul.

Nu ştiu dacă bobul de nisip
Se întinsese lângă mine leneş şi tăcut
Sau era umbra lui, răcoroasă şi zâmbind
În timp ce el mă privea din cer

Mioapa secure-a speranței
Lovește sacoșa cu pulsuri umane,
Le cerne precum întunericul
Ale florilor scalpuri le cerne -

În fața magaziei de aripi pentru îngeri,
Când abia îmi mijise iubirea
În jurul inimii fumul ei,
-ca o sevă ieșind la lumină

Mă-întorc înfrigurat în mine însumi
Ca într-o casă rece și pustie.
Tăcerea, spânzurată, zace-n plânsu-mi,
Iară din gând mi se prelinge o fobie:

Am adunat în ochi, incandescentă,
O întrebare ca o frunză arsă
Ce curge prin nervuri, fosforescentă,
Și-n ochii tăi întrebători se varsă.

Pe strada îngustă unde suflă perfidul
Și tânărul vânt dimineața în zori,
Apăruse de-o vreme, ocolind zidul,
Un parfum aspru, cu iz bătrâior.