Poezii despre Lăcomie:

Eram roşie la faţă
şi-mi ziceau în cărţi: Tomată.
- Gust, aromă şi dulceaţă ?...
- Amintiri pierdute-n ceaţă !

Se-aude de departe/un strigat de copil/se-aude zi si noapte/ecoul unui chin/cu mainile-ti murdare/urechi ti-ai astupat/dar n-o sa ai scapare/pe veci esti blestemat/in clipa mortii tale/de-ti vei dorii odihna/vei tremura-n racoare/fara sa vezi lumina/de frig si-nfometat/cu rani nevindecate/cu sufletul tau gol/si dincolo de moarte/cu mana-ntinsa vei striga/tipand cu disperare/sa te salveze cineva/caci sufletul te doare/nu va fii nimeni sa-ti auda/strigatul disperat/asa cum nici tu viata toata/pe nimeni n-ai salvat/abia atunci,dar prea tarziu/vei stii ca viata-i doar un zid/spre universul care-i viu/iar tu ai sa ramai vesnic slut/vei vrea sa plangi/dar n-ai sa poti/si-atunci la sfinti/ai sa te rogi/te vei gandii neancetat/la saci cu bani ce ai lasat/acolo-n contul tau privat/ei liberi si tu sechestrat/dupa egalul anilor ce ai trait/cu fala si mereu nemultumit/pentru o clipa doar,va venii vant/din el vei auzii un strigat frant/e-acelasi strigat de copil/acel ecou al unui chin/pe care tu fiind hain/l-ai ignorat cat ai fost viu/sunt doar cuvinte scrise/n-ai cum sa crezi in ele/blestemul tau din vise/e carte despre ele/sa poti citii aceasta carte/urca in varf de munte/priveste cat poti de departe/vantul te va surprinde/iti va vorbii in taina/despre acest blestem/vei auzii indata/acel strigat etern/dezleaga-ti tu blestemul/scoate-l din intuneric/salveaza tu copilul/de nu,ramai mort vesnic !

Se opri din mers Ileana,
Lângă poarta cea înaltă,
Și-ntrebându-se de toate,
Începu încet să bată.

Tu, politician ratat,
Ai merita de par legat
Să paști la iarbă și mohor,
Să nu mai chinui un popor!

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Iată se-ntâlniră și se sfătuiră,
Mândri senatori, delapidatori,
Cum să izbândească să mai prelungească

*celor ce se știu în treabă*

n-am nici o treabă
mă învârt pe-aici doar o cădea din pom vreo dudă coaptă

Mai sunt încă umbre, mai sunt,
şi iarba îndură şi geme;
abia au loc prin poeme
sfidând şi lumini, şi cuvânt.

Carafa din care-am sorbit împreună
otrava primului sărut
am spart-o, nu mai era de nimic bună,
era o carafă din lut.

Fiinta ta se termina la trup
Ca soarele ce moare-n asfintit,
Ca roiurile -nchise noaptea-n stup,
Ca gandul fara aripe,ranit.

De-ar fi să fie lumea un spațiu ideal,
În care toți să spere că vor avea o pâine
N-ar trebui cu toții să ne-opintim la deal
Pentru asupritorii de astăzi și de mâine.