Dorina neculce - creaţii proprii

pe când se despicau zorii
vocea metalică spărgea văzduhul
în puzderia de fulgi luminoși
stratul adâncului

mă privesc din exterior
aşa ca pe dinăuntru
ca într-o lume-oglindă concavă ah
de nu m-aş recunoaşte doamne

pe strada bucşinescu luminile se sting
locatarii au tras obloanele s-au ferecat
înapoia caselor numai
cenuşă caldă şi întuneric

trag cu o pușcă imaginară
în țeasta ciorilor spânzurate
de mantiile soldățeilor de plumb
atârnă furnicile nisipului

și ne vom stinge
călătorul meu ne)gând,
uitat în trist acord sinistru,
astupat,

dar sunt atât de departe
asemenea pământului crăpat
m-au şi învăţat să nu mint să nu fur să nu ucid să
nu jinduiesc şi încerc să mă înalţ desculţ