Dorina neculce - creaţii proprii

am scos numai o mână
timid am coborât o treaptă
punte să îi fac
noului vaier

străzi întunecate şi
oameni de ceară
îngenunchind
cu gurile de sânge

cu pânze de păianjen
crescute
în colţurile gurii
zâmbim a cântec

port în degete
sângele meu rece
- copil sărman -
rămas fără de graniță

încă te mai zăream vietate
pulsândă în cele trei dimensiuni
-un întuneric fără cer-
fără de lacrimi îți rezemai coatele

sunt o masina de scris
desuetă cu o pamblică din carne
poetul mă curmă în mâinile-i
de sânge: ţac ţac ţac

m-ai topit în tine, noapte-
plâns de stele, râs în șoapte,
sfârtecat de-un mărăcine,
ochiul focului mă ține

bine pus la păstrare
nu mă mai atinge nimeni
în întunericul de frunze
mă nasc privire întoarsă

mă torn în bronz
las doar mâinile
deasupra
cerului

Despre trecerea mea prin munti nu cred sa ramana vreo marturie -despre ce-a fost, dar mai ales despre ce-ar fi putut ea sa fie
si totusi o inscriptie s-ar cuveni, cu anno d o m i n i, in litere mici, pe-o tulpina de brad, sa ma aminteasca: a fost si el calator pe aici -
numai muntii stiu ce-a vorbit cu ei, ani in sir, lunga vreme, despre convorbirile lor au ramas cateva referiri in niste poeme -
a trecut si el pe aici, vorbind