Doina Bezea - creaţii proprii

Desprinde-mă,Doamne!
de pe buza durerii,
sfărâmă carafa
ce mă soarbe tăcut,

Să-ţi fiu altar nu moarte
am scos din geruri frigul,
m-am învelit cu vise
din lacrimi reci de toamnă,

Se-scunde lumina prin anale de ceaţă
zăpada scrâşneşte sub un zâmbet livid,
se strâng primăveri pe sub irişi de gheaţă
şi paşii îţi sună ca o daltă-ntr-un zid.

Cu toamnele plecate pe sub suflet
se-ntorc cocorii prin magnolii reci,
adăpostind în cochilii de tunet
frunzişul pângărit de sub poteci!

S-a risipit din fulgere uitarea
strivind sub raniţi de tăcere vina,
ostatici prinşi în rădăcini de zarea
ce dorului i-a şters din ochi lumina.

Răstimpul ăsta mut
ce curge-n ape,
ca pe-o icoană
aburind sub feșnic,

Atâtea gări ne-au împărțit destinul,
pe lungi peroane rupte-n buzunare,
sub tălpile de șine a plâns chinul,
tot șchiopătând prin colbul ars în soare.

Pe sub flori de cais
lun-aprinde jăratic,
tu ți-apleci fruntea grea
dezvelind primăveri,

Rezemat pe grinda vieții
timpul zboară și mănâncă,
gândul nopții,roua ceții

Să nu-mi uiți ploaia
de durere nebună,
cu care-ți cântam
ca o ceață prin vise,