Degeţica - H.C. Andersen

A fost odată o femeie care voia să aibă un copilaş, dar nu ştia de unde să-l ia. Atunci s-a dus la o vrăjitoare şi i-a spus: "Uite, aş vrea să am un copilaş, nu poţi să-mi spui cum să fac să îl găsesc?"

        - Cum să nu! a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’ să ştii că nu-i orz de-acela ce creşte pe ogoare şi pe care-l dai la găini de mâncare; ia-l şi pune-l într-un vas cu flori şi ai să vezi ce iese.

        - Mulţumesc, mătuşă – a spus femeia şi i-a dat babei cinci bănuţi; apoi s-a dus acasă, a sădit bobul de orz şi îndată a răsărit o floare mare şi frumoasă. Ai fi zis că-i o lalea, dar petalele stăteau strânse de parcă ar fi fost numai îmbobocită.

        - Ce floare drăgălaşă! a spus femeia şi a sărutat petalele roşii şi galbene, şi cum le-a sărutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai că drept la mijloc şedea pe pistilul verde o fetiţă mititică de tot, gingaşă şi drăgălaşă, şi nu era mai mare decât un deget şi de aceea i-au spus Degeţica.

        I-au făcut un leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporaşi, iar plapuma era o petală de trandafir. Aici şedea noaptea, dar ziua se juca pe masă. Femeia pusese o farfurie plină de apă şi de jur împrejur, pe marginea farfuriei, aşezase flori cu lujere în apă. Pe apă plutea o petală mare de lalea pe care şedea Degeţica şi umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle două fire de păr de cal. Era o plăcere s-o vezi. Ştia şi să cânte şi cânta aşa de subţirel şi de dulce, cum nimeni n-a mai cântat vreodată.

        Într-o noapte, pe când şedea frumuşel în pătucul ei, pe un ochi de fereastră care era spart a intrat o broască. Broasca era urâtă, mare şi jilavă. A sărit drept pe masă, acolo unde şedea Degeţica şi dormea acoperită cu petale roşii de trandafir.

        - Ar fi fost tocmai bună de nevastă pentru băiatul meu, s-a gândit broasca şi a luat coaja de alună în care dormea Degeţica şi a sărit cu ea în grădină, pe geamul cel spart.

        Pe la marginea pădurii curgea un râu mare şi lat; malul râului era mlăştinos şi mâlos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urât mai era şi acesta şi semăna leit cu mamă-sa. "Cuac-cuac-cuac!" Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut pe fetiţa cea drăgălaşă în coaja ei de alună.

        - Nu vorbi aşa de tare, că se trezeşte! spuse broasca cea bătrână. Te pomeneşti că fuge, că-i uşoară ca un puf de lebădă! S-o punem pe o frunză de nufăr; pentru ea, aşa mică şi uşoară cum este, are să fie ca o insulă; de-acolo n-are să poată fugi, iar noi, în vremea asta, avem să pregătim odaia cea frumoasă din mâl şi după aceea aveţi să vă mutaţi şi să staţi acolo.

        În râu erau o mulţime de nuferi cu frunze late şi verzi care parcă pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de ţărm era şi cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus înot până acolo şi a pus pe frunză coaja de alună cu Degeţica în ea.

        Fetiţa s-a trezit a doua zi dimineaţa şi când a văzut unde era a început să plângă amar; de jur împrejurul frunzei celei mari şi verzi era numai apă, aşa că la mal nu avea cum să ajungă.

        Broasca cea bătrână stătea în mâl şi îşi împodobea odaia cu papură şi cu flori galbene, ca să fie frumos şi să-i placă noră-sii. După aceea a luat pe urâtul de fecioru-su şi s-a dus cu el la frunza pe care şedea Degeţica. Voiau să-i ia pătucul şi să-l ducă în odaia în care aveau să stea însurăţeii; după aceea aveau s-o ia şi pe dânsa. Broasca s-a închinat adânc în apă înaintea ei şi i-a spus:

        - Uite pe fecioru-meu! Ai să te măriţi cu el şi aveţi să trăiţi amândoi colo, jos, în mâl, într-o locuinţă straşnică.

        - Cuac! Cuac! Cuac!, atâta a spus feciorul broaştei.

Au luat pătucul şi au plecat cu el; şi Degeţica a rămas singurică pe frunza cea verde şi a început să plângă iar şi mai tare, pentru că nu-i plăcea să stea în mâl cu broasca aceea urâtă şi nici să se mărite cu urâtul de fecioru-su. Peştişorii care înotau prin apă o văzuseră pe broască şi auziseră ce spusese, de aceea scoaseră acum cu toţii capul din apă să vadă şi ei pe fetiţă. Au văzut cât e de drăgălaşă şi le-a părut rău că trebuie să se ducă cu broasca jos în mâl. Nu! Asta nu trebuia să se întâmple! S-au strâns cu toţii în apă, lângă lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dinţii şi frunza s-a desprins şi a început să meargă pe apă în jos cu Degeţica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajungă.

        Degeţica a trecut aşa pe lângă o mulţime de oraşe şi păsărelele şedeau în copaci, pe mal, o vedeau şi cântau:

        - Ce fetiţă drăgălaşă!

Frunza mergea cu ea pe apă tot mai departe şi mai departe, până a ieşit din hotarele ţării aceleia. Un fluture frumuşel şi alb tot zbura pe lângă ea şi de la o vreme s-a lăsat pe frunză, pentru că Degeţica îi plăcea. Fetiţa era foarte veselă. Acuma broasca nu mai putea s-o ajungă şi era aşa de frumos pe unde mergea; soarele bătea în apă şi apa strălucea de parcă era de aur. Degeţica şi-a desprins cingătoarea, cu un capăt a legat fluturele şi cu celălalt capăt l-a legat de frunză; acuma frunza mergea şi mai repede, şi ea la fel, că doar şedea pe frunză.

        Şi cum mergea aşa, numai iată că vine-n zbor un cărăbuş şi cum o zăreşte se repede, îi prinde trupul mlădios cu labele lui şi zboară cu ea şi se aşează într-un copac. Iar frunza de nufăr s-a dus mai departe pe apă şi fluturele cu ea, fiindcă era legat de frunză şi nu se putea desprinde.

        Mult s-a mai speriat săraca Degeţica atunci când cărăbuşul a zburat cu ea în copac! Dar mai cu seamă era necăjită când se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame. Dar cărăbuşului nu-i păsa de asta. S-a aşezat cu dânsa pe frunza cea lată a copacului, i-a dat suc de flori să mănânce şi i-a spus că-i drăgălaşă, cu toate că nu seamănă deloc cu un cărăbuş. Au venit s-o vadă şi ceilalţi cărăbuşi care locuiau în copac; s-au uitat la dânsa, iar domnişoarele cărăbuşe au strâmbat din antene şi au spus:

        - Are numai două picioare. Vai de ea!

        - Şi nu are antene! spuse alta.

        - Şi uite ce subţire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urâtă-i! Aşa spuneau toate cărăbuşoaicele şi totuşi Degeţica era atât de drăgălaşă!

Drăgălaşă i se păruse şi cărăbuşului care o răpise, dar fiindcă toţi ceilalţi ziceau că-i urâtă, a început şi el să creadă că-i urâtă şi nu i-a mai plăcut şi i-a zis să se ducă unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac şi au pus-o pe un bănuţel, şi ea a început să plângă şi să se tânguie că-i aşa de urâtă şi cărăbuşii au alungat-o; dar ea nu era urâtă, era cea mai drăgălaşă fetiţă care se poate închipui, gingaşă şi luminoasă ca o petală de trandafir.

        Şi biata Degeţica a stat toată vara singură în pădurea cea mare. Şi-a împletit un pat din fire de iarbă şi l-a agăţat sub o frunză de brustur, aşa că acuma nu se mai temea de ploaie. De mâncare avea dulceaţa florilor şi bea roua adunată dimineaţa pe frunze. Aşa au trecut vara şi toamna. Dar după aceea a venit iarna, iarna rece şi lungă. Toate păsările care cântaseră atât de frumos în preajma ei au plecat, copacii şi florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adăpostise s-a zbârcit şi s-a scorojit, până n-a mai rămas din ea decât un lujer galben şi veşted. Degeţica dârdâia cumplit de frig, pentru că hainele ei se rupseseră şi pentru că era atât de gingaşă şi de subţirică încât nu se putea să nu-i fie frig. A început să ningă şi fiecare fulg care cădea peste ea era greu cum ar fi fost o lopată de zăpadă aruncată peste noi, fiindcă noi suntem mari, dar ea era numai cât o jumătate de deget. Atunci ce să facă şi ea? Şi-a pus în spate o frunză uscată, dar tot nu se putea încălzi şi dârdâia întruna de frig.

        Chiar la marginea pădurii în care stătea era un lan mare de grâu. Grâul fusese secerat de mult şi acuma nu mai rămăsese decât o mirişte. Dar Degeţicăi miriştea i se păru mare cât o pădure. A luat-o şi ea prin mirişte şi a tot mers tremurând de frig până a ajuns la uşa şoarecelui de câmp, care îşi avea aici locuinţa. Era o hrubă în pământ, caldă şi plăcută; şoarecele avea o bucătărie straşnică şi o cămară plină de grâu. Degeţica s-a oprit la uşă ca o fetiţă cerşetoare şi s-a rugat să-i dea şi ei o bucăţică dintr-un bob de grâu, că nu mâncase de două zile nimic.

        - Săraca de tine! a zis şoarecele, care era un şoarece de treabă. Hai, intră şi te-ncălzeşte şi stai la masă cu mine. Şi fiindcă fetiţa i-a plăcut, i-a spus: ştii ce, stai la mine toată iarna! Ai să-mi deretici prin casă şi ai să-mi spui poveşti, că-mi plac poveştile.

        Degeţica a făcut cum i-a spus şoarecele şi i-a mers foarte bine. Într-o zi, şoarecele îi spuse:

        - Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în vizită o dată pe săptămână. E mai bogat decât mine, are o mulţime de odăi şi o blană neagră, frumoasă. Dacă poţi să te măriţi cu el, atunci halal de tine; atâta numai că nu vede. Să-i spui cele mai frumoase poveşti pe care le ştii.

Dar Degeţicăi numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol şi ea nici gând nu avea să se mărite cu el. Sobolul a venit îmbrăcat cu blana lui cea grozavă. Şoarecele nu mai isprăvea cu laudele. Ba că-i bogat şi învăţat, ba că are o casă de douăzeci de ori mai mare decât a lui. Acum, de învăţat o fi fost el învăţat, dar nu putea suferi soarele şi florile cele mai frumoase şi le vorbea de rău, fiindcă nu le văzuse niciodată cum arată la faţă.

        Degeţica n-a avut încotro şi a trebuit să cânte ceva şi a cântat "Mugur, mugur, mugurel" şi alte cântece. Şi sobolul s-a îndrăgostit de dânsa din pricina glasului ei frumos, dar n-a spus deocamdată nimic, că era chibzuit.

        Săpase nu de mult un drum pe sub pământ, de la casa lui până la casa şoarecelui; sobolul a poftit-o pe Degeţica şi pe şoarece să se plimbe prin hruba asta ori de câte ori ar avea poftă. Le-a mai spus să nu se sperie că în tunelul acela este o pasăre moartă. Era o pasăre cu toate penele pe ea şi cu pliscul întreg; se vede că nu de multă vreme murise şi fusese îngropată chiar acolo, pe unde săpase el drum pe sub pământ.

        Sobolul a luat în gură o bucată de lemn putred, fiindcă lemnul putred luminează în întuneric ca focul, şi a pornit înainte ca să lumineze calea. Când au ajuns la locul unde era pasărea cea moartă, sobolul şi-a ridicat în sus nasul lui butucănos şi a izbit cu el în tavan şi a făcut o gaură mare şi deodată a intrat lumina zilei în hrubă. Jos zăcea o rândunică moartă, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele zgârcite şi cu capul înfundat în pene. Săraca pasăre murise de frig, fără îndoială. Degeţicăi i-a părut rău fiindcă îi erau dragi păsărele, toată vara îi cântaseră şi ciripiseră în preajma ei. Sobolul însă a împins pasărea cu picioarele lui scurte şi a spus:

        - Acuma nu mai cântă! Rău e să te naşti pasăre! Mulţumesc lui Dumnezeu că copiii mei n-au să fie aşa! Uite, o pasăre ca asta, nu-i nimic de capul ei; toată vara ciripeşte şi când vine iarna moare de foame.

        - Chiar aşa, că bine spui, se vede că eşti înţelept! zise şoarecele. Ce folos are pasărea că tot ciripeşte? Când vine iarna n-are ce mânca şi îngheaţă de frig; dar se ţine, mă rog, toată vara cu nasul pe sus!

        Degeţica n-a spus nimic. Dar când sobolul şi cu şoarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul păsării şi a sărutat rândunica pe ochii ei închişi. "Poate că tocmai ea mi-a cântat aşa de frumos astă-vară, se gândi Degeţica. Multă bucurie mi-a făcut biata păsărică!"

        Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina şi apoi i-a dus pe şoarece şi pe Degeţica până acasă. Noaptea, Degeţica n-a putut să doarmă, se tot gândea la păsărica moartă. S-a sculat din pat şi a împletit din fân un covor mare şi frumos. Apoi s-a dus la pasăre şi a acoperit-o cu covorul şi a mai luat şi nişte bumbac moale pe care-l găsise prin cămara şoarecelui şi a învelit pasărea cu bumbac, ca să-i fie cald.

        - Rămâi cu bine, păsărică drăgălaşă! spuse ea. Îţi mulţumesc că ai cântat aşa de frumos astă-vară, când copacii erau verzi şi ne încălzea soarele.

        Şi fetiţa şi-a lipit obrazul de pieptul păsării şi deodată a tresărit speriată, fiindcă i s-a părut că înăuntru bătea ceva. Inima păsării bătea. Rândunica nu murise, era numai amorţită şi acuma se încălzise şi îşi venise iar în fire.

        Toamna, toate rândunelele pleacă în ţările calde; şi dacă vreuna întârzie cu plecarea, o prinde frigul, amorţeşte şi cade jos şi o acoperă zăpada. Degeţica nu ştia ce să facă fiindcă, faţă de ea, pasărea era grozav de mare, totuşi şi-a luat inima în dinţi, a îngrămădit bumbacul de jur împrejurul rândunelei şi a adus o frunză de izmă creaţă, pe care şi-o făcuse plapumă, şi a acoperit capul păsării. În noaptea următoare s-a dus iar la ea; rândunica se trezise din amorţeală, dar era slăbită tare. Numai o clipă a deschis ochii şi s-a uitat la Degeţica; fetiţa sta în faţa ei cu o bucăţică de lemn putred în mână, că altă lampă n-avea.

        - Îţi mulţumesc, fetiţă drăgălaşă – a spus rândunica beteagă. M-am încălzit de minune, am să prind iar putere şi am să pot să ies de-aici şi să zbor la lumina caldă a soarelui.

        - Vai! a spus Degeţica. Afară e frig şi ninge! Mai bine stai aici, în pătuţul tău cald, şi eu am să te îngrijesc.

Şi a adus rândunelei apă într-o petală şi rândunica a băut şi i-a povestit cum şi-a zgâriat aripa într-un scai şi de aceea n-a mai putut să zboare repede cum zburau celelalte rândunele, care au plecat departe, departe, în ţările calde. De oboseală, a căzut jos. Mai mult de-atâta nu-şi aducea aminte şi nici nu ştia cum ajunsese aici.

        Rândunica a stat toată iarna în boştiură şi Degeţica o-ngrijea şi-i era tare dragă; iar sobolul şi cu şoarecele n-au aflat nimic de asta, şi mai bine că n-au aflat, fiindcă nu puteau s-o sufere pe biata rândunică.

        Când a sosit primăvara şi soarele a dezmorţit pământul, rândunica şi-a luat rămas-bun de la Degeţica; fetiţa a destupat gaura din tavan pe care o făcuse sobolul. Soarele a pătruns înăuntru până la ele şi rândunica a întrebat-o pe Degeţica dacă n-ar vrea să vină şi ea; ar lua-o în spate şi ar zbura cu ea până la pădurea cea verde. Degeţica însă s-a gândit că, dacă ea ar pleca, şoarecele cel bătrân care o găzduise ar fi foarte necăjit din cauza asta şi a apus:

        - Nu, nu pot.

        - Atunci rămâi cu bine, rămâi cu bine, fetiţă drăgălaşă şi bună! a spus rândunica şi a ieşit în zbor afară, la lumina soarelui. Degeţica s-a uitat după ea şi i-au dat lacrimile, pentru că-i era dragă rândunica.

        - Cirip, cirip! a început să cânte pasărea şi s-a dus în zbor în pădure. Degeţica era tare necăjită. Nu avea voie să iasă şi ea, să se încălzească la soare. Grâul care fusese semănat pe ogorul de deasupra casei şoricelului a răsărit şi a crescut înalt şi lanul era acum ca o pădure deasă pentru biata fetiţă.

        - Vara asta trebuie să-ţi întocmeşti zestrea, i-a spus şoarecele. (Vecinul, sobolul cel urâcios cu blana neagră, o ceruse în căsătorie.) Trebuie să ai de toate, şi lână, şi pânză, să nu-ţi lipsească nimic când te măriţi cu sobolul.

        Degeţica a trebuit să se apuce de tors şi şoarecele a tocmit patru omizi care ţeseau zi şi noapte. În fiecare seară venea la ea sobolul şi stăteau de vorbă. Spunea că pe la sfârşitul verii soarele n-are să fie aşa de fierbinte ca acuma, când de dogoarea lui pământul se face tare ca piatra; şi mai spunea că, după ce s-o călători vara, are să se însoare cu Degeţica. Dar Degeţica nu se bucura deloc, fiindcă sobolul era urâcios şi ea nu putea să-l sufere. În fiecare dimineaţă, când răsărea soarele, şi în fiecare seară, când asfinţea, se strecura pe uşă afară şi, când vântul dădea într-o parte spicele şi se putea zări cerul albastru, ea se gândea că afară e frumos şi e lumină. Şi îi era dor de rândunică, prietena ei de astă-primăvară. Dar rândunica nu se zărea nicăieri; de bună seamă că se dusese departe, în pădurea cea frumoasă şi verde.

        Când a venit toamna, Degeţica a fost şi ea gata cu zestrea.

        - De azi într-o lună e nunta, a spus şoarecele.

Când a auzit asta Degeţica început să plângă şi a spus că nu vrea să se mărite cu sobolul cel urâcios.

        - Nu mai tot vorbi degeaba, a spus şoarecele. Să nu fi încăpăţânată, că să ştii că te muşc cu dinţii mei cei albi şi ascuţiţi! Auzi colo! Un bărbat aşa de chipeş! Nici regina nu are o blană aşa de frumoasă ca el! Şi ce bucătărie are! Şi cămara i-i plină de bunătăţi! Mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi-a dat asemenea bărbat!

        Şi aşa, iaca, a sosit şi ziua nunţii. Sobolul a venit s-o ia pe Degeţica; de acum înainte va trebui să stea cu dânsul în adâncimile pământului şi să nu mai vadă niciodată soarele, pentru că sobolul nu putea suferi soarele. Biata fată era tare amărâtă; trebuia să-şi ia rămas-bun de la soare pe vecie. Cât şezuse la şoarece, putuse ieşi măcar de la uşă să se uite la soare.

        - Rămâi cu bine, soare! spuse ea. Îşi ridică braţele la cer şi făcu câţiva paşi de la uşă mai încolo, fiindcă acuma grâul fusese secerat şi rămăsese numai miriştea. Rămâi cu bine, rămâi cu bine!, rosti ea din nou şi luă în braţe o floricică roşie, o sărută şi îi spuse: Floricică dragă, când o vezi pe rândunică, spune-i rămas-bun de la mine.

        - Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodată deasupra capului şi, când s-a uitat, ce să vadă? Tocmai rândunica! Mult s-a mai bucurat pasărea când a văzut-o pe fetiţă! Degeţica i-a povestit tot ce i s-a întâmplat, că trebuie să se mărite cu sobolul cel urâcios, că de-acum înainte are să stea într-o hrubă în pământ şi n-are să mai vadă niciodată soarele. Şi, spunând toate acestea, începu să plângă.

        - Uite ce, a spus rândunica, acuşi vine iarna şi eu mă duc în ţările calde; nu vrei să vii cu mine? Te iau în spate. Numai să te legi de mine cu cingătoarea; şi aşa scăpăm şi de sobolul cel urâcios şi de hruba lui şi plecăm departe, peste munţi, în ţările calde, unde soarele străluceşte mai tare decât aici şi toată vremea e numai vară şi sunt o mulţime de flori frumoase. Hai cu mine, Degeţică scumpă, tu, care m-ai scăpat de la moarte când zăceam în hrubă!

        - Da, vin cu tine, a spus Degeţica şi atunci rândunica a luat-o în spate. Fetiţa şi-a întins picioarele pe aripile păsării, s-a legat strâns cu cingătoarea de-o pană mai tare şi rândunica s-a ridicat în înaltul cerului, peste păduri şi peste ape, sus, deasupra munţilor celor mari, pe care-i veşnic zăpadă. Degeţicăi îi era frig, dar s-a băgat pe sub penele calde ale păsării şi a rămas numai cu capul afară, ca să vadă toate minunăţiile peste care zbura.

        Şi au mers tot aşa până au ajuns în ţările calde. Acolo soarele strălucea mult mai tare şi erau o mulţime de podgorii cu struguri galbeni şi negri. Erau păduri de lămâi şi de portocali, mirosea a cimbrişor şi a mentă creaţă şi copiii se jucau şi alergau după fluturi mari, cu aripi pestriţe. Rândunica însă nu s-a oprit şi a mers în zbor mai departe şi locurile erau tot mai frumoase. Şi au mers ele tot aşa până au ajuns la marginea mării albastre; pe ţărm, printre copacii verzi şi frumoşi, se ridica un palat de marmură albă, din vremuri străvechi.

        Viţa-de-vie se căţăra pe stâlpii înalţi şi albi şi pe creştetul stâlpilor erau o mulţime de cuiburi de rândunică şi un cuib era chiar al rândunicii care o ducea în spate pe Degeţica.

        - Aici stau eu, a spus rândunica. Uite, jos sunt o mulţime de flori; eu am să te aşez pe una din ele şi ai să stai acolo, vrei?

        - Da, minunat! a spus Degeţica şi a bătut din palme de bucurie.

        Jos era un stâlp alb, din marmură, care se răsturnase şi se spărsese în trei bucăţi; printre bucăţile de marmură creşteau nişte flori mari şi albe. Rândunica s-a lăsat în jos şi a aşezat-o pe fetiţă pe o petală. Dar ce s-a mai minunat fetiţa! Drept în mijlocul florii şedea un omuleţ, şi era aşa de alb şi de străveziu, parcă ar fi fost de sticlă. Pe cap purta o coroană de aur şi la umeri avea aripi şi nu era mai înalt decât Degeţica. Omuleţul era spiriduşul florii. În fiecare floare era câte un spiriduş sau câte o zână mititică; acesta însă era craiul tuturor.

        - Doamne, cât e de frumos! spuse Degeţica rândunicii în şoaptă.

Craiul florilor s-a speriat când a văzut-o pe rândunică, fiindcă faţă de el, aşa de mic şi de gingaş, era ca un vultur uriaş. Când însă a văzut-o pe Degeţica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasă pe care o văzuse vreodată. Repede şi-a luat coroana de aur de pe cap şi i-a pus-o ei; apoi a întrebat-o cum o cheamă şi dacă vrea să-i fie soţie şi crăiasă a florilor. Nu semăna deloc cu feciorul broaştei şi nici cu sobolul cel cu blana neagră. Degeţica i-a răspuns craiului cel frumos că vrea, şi atunci din fiecare floare s-a scoborât câte o doamnă sau câte un domn, şi toţi erau aşa de drăgălaşi că nu-ţi mai luai ochii de la dânşii. Şi fiecare i-a adus Degeţicăi câte un dar; cel mai straşnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o muscă mare şi albă. I le-a prins Degeţicăi de spate şi acuma putea şi ea să zboare din floare în floare. Toţi s-au bucurat grozav şi rândunica şedea sus în cuib şi le cânta cum ştia ea mai bine; dar în inima ei era mâhnită, pentru că Degeţica îi era dragă şi n-ar fi vrut să se despartă de ea niciodată.

        - Nu trebuie să te mai cheme Degeţica, i-a spus fetiţei craiul florilor. E un nume urât şi tu eşti frumoasă. Avem să-ţi spunem Maia.

        - Rămâi cu bine, rămâi cu bine! a spus rândunica şi a plecat în zbor iarăşi înapoi, în Danemarca; acolo îşi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care ştie să spună poveşti frumoase. Şi de la el am aflat toată povestea.