Balan Tiberiu - creaţii proprii

Eternă noapte simt că o să fie
Cu triste zâmbete și triști copii
Și vânt slăbit ce n-o să mai adie
Și grânele trecute pe câmpii.

Rog oamenii să tacă.
Încep să cânte zeii.
Să se facă liniște, la dracu!
Să plece mișeii,

Trăiești etern în sufletul meu.
Și vei trăi de-acum o veșnicie.
Rămâi a mea, poema mea de suflet,
Și lasă-mi mâna vie să te scrie.

Vioara șoptea încet: ”Ia-mă... ia-mă...”
I-am zis că e frig și e greu și e trist.
Mi-a zis: ”Nu e nimic, se face toamnă”
Și m-a făcut pentru puțin violonist.

Folosesc filozofia ca să-mi distrug poezia,
O să îi vezi rămășițele atunci când vine ziua,
O să vezi cuvinte împrăștiate în cine știe ce carte,
Însângerate și demonizate, fugind printre sate.

Iubita mea eternă, cu suflet tot mai cald,
Dă-mi voie ca în marea minții tale să îmi scald
Complexul meu întreg, absurd, neomenesc,
Iar atingându-ți țărmul, dă-mi voie să-l iubesc.

Lasă marea s-ajungă și la mine,
Cetate la mal rămasă în ruine.
Lasă marea ta să-mi atingă gândul,
Să-mi frângă sufletul și rândul.

Îi vedeți în fiecare zi, ne conduc toți grașii,
Care ne numără banii, care ne numără pașii.
În jurul lor se strâng rapid toți borfașii.
Orice i-ai întreba, îți răspund ”Păi da, și?”

Ce diferență între oamenii veseli și oamenii triști,
Cu unii nu poți vorbi, cu alții nu reziști.
Nu-i nimic, urmăm planul, pe care nu-l avem, oricum,
Cine poate observa un om normal când e nebun?

M-am luptat cu mine însumi și tot eu am pierdut
Și-a trebuit tot ce-am făcut să-l iau cumva de la-nceput.
E crud, da e mai crudă viața, când te scoli dimineața,
Vrei să te privești în oglindă, da n-apuci și te cuprinde greața.