Balan Tiberiu - creaţii proprii

Stând în celula minții mele,
Cu sufletul netrebnic.
Aștept acea clipă a morții
La scaunul electric.

Nu.
Iartă-mă.
Du-te.
Te iubesc.

Viața ta a trecut prin viața mea,
Atunci timid viața mea s-a aplecat.
Până să-și ridice privirea, deja ai plecat,
Iar viața ta rămăsese în viața mea.

Ai și crezut că vom muri,
Și-ai pregătit sicrie.
Dar iată, încă mai revii
Și mâna încă-mi scrie.

Ce blestem ai aruncat asupra mea?
Simt brațul tău ajuns pe după gât.
Te strâng la piept de parcă te-aș avea,
Dar nu am dreptul să te simt atât.

Aprinde țigara și ia-mă de mână
Și-n urmă doar pașii și scrumul rămână.
Și cântă cu mine, ridică-ți privirea,
Privește pe geam cum trece iubirea.

Dacă nu știam că-mi bați în ușă,
Aș fi crezut că-i iarăși moartea.
Dar eu știu că revii mereu noaptea,
Când arde jarul mocnit în cenușă.

Voiam să sar de pe stânca înaltă în mare.
Și am realizat că sărisem în brațele tale.
Apoi oamenii răi m-au prins de picioare
Și eu mă zbăteam să rămân în brațele tale.

Îmi caut tatăl pierdut în lume.
La orizont foșnesc anevoie carele.
Merg spre ele, spre tatăl fără nume.
Dar Tatăl meu e înșuși Soarele.

Am fost cu toții liberi,
Până am intrat în pământ.
Au venit alți oameni și zei
Cu flori roșii, plângând.