Andrei Guțu - creaţii proprii

Îl caut pe tata.
Îl caut în adâncul inimii mele, în întrebările la care nu am primit niciodată răspuns.
Îl caut în gândurile care apar atunci când văd alți copii lângă tații lor.

Să fim ce-am fost, în gloria străbună,
Acolo unde demnitatea e parte din trup.
Unde omul nu-i viclean, ci străjer al credinței
Care astăzi se stinge, încet, dar sigur.

Dacă aș putea zbura, aș pleca departe de lume,
Acolo unde liniștea e o mireasmă nemărginită.
Nu aș evada fără rost sau de frica pieirii,
Ci aș căuta iubirea infinită a perfecțiunii.

Copilăria nu avea ceas,
doar zile lungi și râsete multe.
Ieșeam afară fără să întreb,
și mă întorceam când se făcea întuneric.

Dimineața de Paște vine liniștit,
Ca o șoaptă pe care aproape n-o auzi,
Dar o simți.

Viitorul e sumbru,
Țara se stinge încet.
Cei plecați privesc din depărtare,
Cei rămași au lăsat scutul jos.

Pe malul Prutului curge dorul de casă,
Sub cerul larg se leagănă o șoaptă.
Istoria a scris pagini grele, apăsătoare,
Dar frații nu uită, iar speranța nu moare.

În brazda veche-a gliei străbune,
Se scrie dorul neamului curat,
Cu rugi șoptite-n lacrimi și-n minune,
Sub cerul sfânt de altar încoronat.

Nu cu veste mare,
nici cu porți deschise,
Nu cu lume adunată
și clopote aprinse.

Iartă-ne, Vatră, iartă-ne, Țară,
Pentru a noastră îngâmfare și pentru lașitate.
Rătăciți-am fost în întuneric, pustiiți de fapte,
Atâta timp fără tine, nevinovată Patrie.