Andrei Guțu - creaţii proprii

Să fim ce-am fost, în gloria străbună,
Acolo unde demnitatea e parte din trup.
Unde omul nu-i viclean, ci străjer al credinței
Care astăzi se stinge, încet, dar sigur.

Dacă aș putea zbura, aș pleca departe de lume,
Acolo unde liniștea e o mireasmă nemărginită.
Nu aș evada fără rost sau de frica pieirii,
Ci aș căuta iubirea infinită a perfecțiunii.

Copilăria nu avea ceas,
doar zile lungi și râsete multe.
Ieșeam afară fără să întreb,
și mă întorceam când se făcea întuneric.

Dimineața de Paște vine liniștit,
Ca o șoaptă pe care aproape n-o auzi,
Dar o simți.

Viitorul e sumbru,
Țara se stinge încet.
Cei plecați privesc din depărtare,
Cei rămași au lăsat scutul jos.

Pe malul Prutului curge dorul de casă,
Sub cerul larg se leagănă o șoaptă.
Istoria a scris pagini grele, apăsătoare,
Dar frații nu uită, iar speranța nu moare.

În brazda veche-a gliei străbune,
Se scrie dorul neamului curat,
Cu rugi șoptite-n lacrimi și-n minune,
Sub cerul sfânt de altar încoronat.

Nu cu veste mare,
nici cu porți deschise,
Nu cu lume adunată
și clopote aprinse.

Iartă-ne, Vatră, iartă-ne, Țară,
Pentru a noastră îngâmfare și pentru lașitate.
Rătăciți-am fost în întuneric, pustiiți de fapte,
Atâta timp fără tine, nevinovată Patrie.

De ce să fim răi atunci când putem fi buni,
Când lumea e un câmp de lumină sub pașii nebuni?
De ce să nu iubim atunci când suntem iubiți,
Când brațele altora ne caută, deschise, fierbinți?