Andrei Guțu - creaţii proprii

Copilăria nu avea ceas,
doar zile lungi și râsete multe.
Ieșeam afară fără să întreb,
și mă întorceam când se făcea întuneric.

Dimineața de Paște vine liniștit,
Ca o șoaptă pe care aproape n-o auzi,
Dar o simți.

Viitorul e sumbru,
Țara se stinge încet.
Cei plecați privesc din depărtare,
Cei rămași au lăsat scutul jos.

Pe malul Prutului curge dorul de casă,
Sub cerul larg se leagănă o șoaptă.
Istoria a scris pagini grele, apăsătoare,
Dar frații nu uită, iar speranța nu moare.

În brazda veche-a gliei străbune,
Se scrie dorul neamului curat,
Cu rugi șoptite-n lacrimi și-n minune,
Sub cerul sfânt de altar încoronat.

Nu cu veste mare,
nici cu porți deschise,
Nu cu lume adunată
și clopote aprinse.

Iartă-ne, Vatră, iartă-ne, Țară,
Pentru a noastră îngâmfare și pentru lașitate.
Rătăciți-am fost în întuneric, pustiiți de fapte,
Atâta timp fără tine, nevinovată Patrie.

De ce să fim răi atunci când putem fi buni,
Când lumea e un câmp de lumină sub pașii nebuni?
De ce să nu iubim atunci când suntem iubiți,
Când brațele altora ne caută, deschise, fierbinți?

Voi în turnuri, noi în noroi,
Voi vindeți țara și râdeți de noi.
Nepotism și bani, legea e de prisos,
Poporul plânge, voi tot mai frumos.

Fiecare chip poartă o stea,
fiecare glas își țese chemarea.
Diferențele nu ne separă,
ci ne dau aripi să privim în zare.