Poezii despre Amintiri:

Calea Bucureşti pierzându-se în focul proaspăt al amurgului şi o fată care nu este în seara asta acasă cum n-a fost nici ieri seară...
Blocurile muncitoreşti, amintirile în care cerşetorii se bâţâie la gura metroului cu sârg, muncitoreşte, revistele deocheate care ți-au stricat mintea în adolescenţă... Uitând să spui „şi ce dacă” de fiecare dată când n-a fost să fie aşa, uitând să spui „altădată”... Beţiile despre care am povestit fără să ştim de ce, faptele reprobabile despre care am povestit...
Nimeni care să astupe gura hârâindă a poemului, nimeni care să-i dea una peste bot şi să-i spună că, trecând peste clasicismul începutului înşiruirea care urmează e lipsită de orice urmă de fantezie... Un pornograf ratat, un copil ratat îşi strâng mîinile deasupra lui şi se înjură în gând: „O să fie bine. Ianuş o să ne pună pe toţi în cea mai frumoasă poezie de pe pământ, lângă o cerşetoare care s-a arătat privirii lui într-o iarnă, în intersecţia Calea Dorobanți - Ștefan cel Mare cu sânii dezgoliţi printre maşinile oprite la stop, bolborosind ceva ce aducea cu o poezie neterminată...

Şi Ianuş să strige după ea în intersecţie: „Unde pleci?! Unde pleci?! Nu vreau să rămâi singură! Opreşte-te! Vino-napoi, Oana Ungureanu, auzi?! Vino-napoi!” când ea ieşise pe stradă, scăpase din apartamentul în care fusese închisă, cinic şi sentimental, cu cheia, scăpase de mâinile lui Ianuş care o mângâiau, o atingeau, o alungau stană, în colţuri, lipindu-se de pereţi şi trepida acum, supărată, zâmbind, înroşindu-se, când Ianuş spunea că vroise numai s-o apere, s-o adăpostească, să-i ofere protecţie, când Ianuş spunea că o iubeşte şi o
să-i facă o scenă în intersecţie şi mergea cu spatele înainte vorbind necontenit, spunându-i apoi că o s-o închidă şi la ea acasă, cu maică-sa cu tot, ea întorcându-se pe scări ca să-l împingă afară, deşi pe drum indiferenţa ei se spărsese în zâmbete anevoie şterse, întorcându-se iar să-l împingă afară, să-i spună „Pleacă!”, el să o mîngîie iar pe obraji, în care să năvălească sângele, brusc, să se întoarcă amândoi şi să plece.

_________________

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.

Adesea plâng și mă tot gândesc
Cum peste toate o să trec
Chair dacă el nu mai apare ,
Să-mi de-a ultima scrisoare

De ce să încerce cineva să mă distrugă?

Singur cu luna mă văd în fereastra asta de spălător,
când un duş şfichiuie dureros gresia...

Mintea fierbe, maţele te seacă, pleoapele te dor, iată concluzia unei nopţi fără somn...
Dar dacă m-ai fi lăsat măcar o dată să trec prin faţa blocului tău cu ursulețul pe care-l iubeam în copilărie agăţat de degetul mic!... (Pe care maică-mea l-a făcut cadou fetiţei de la doi, când eram prea mare ca să mai dorm cu el şi eu i-am tras lui frate-su două palme pe scară...)
Dacă m-ai fi lăsat să-i sucesc capul Oanei ca-n Breban, „comme il faut”...
Dacă nu ai fi aşteptat-o ca un prost în Răcădau, la penultima, la alimentară, până se aprindeau becurile şi tu, Ianuş, uitasei ce căutai acolo şi mergeai la Luci să bombardaţi geamurile vecinilor, să vă holbaţi cu telescopul la stele sau, mai târziu, te duceai într-o crîşmă muncitorească şi scriai poeme despre ratați...

Pe Ianuş pe pământ l-a iubit numai mama. Nici eu nu l-am iubit de la început până la sfârşitul poemului...
Pe el, care a cerut bani ca să mănânce şi căruia nu i s-au dat, pe Ianuş, care-și citea identitatea pe fişele unei secţii de neuro-psihiatrie, de unde el fugise în şlapi, pe tren, fără bani, cu o ploaie murdară la os, fişe pe care uitaseră să scrie „paranoia”, pentru că Ianuş crede că strada îşi va iubi copilul, crede că peste două sute de ani aceste versuri vor fi scrise cu şpreiuri pe ziduri hărtănite de urmaşii lui înarmaţi până-n dinţi, care vor fi furat cele 60.000 de dolari pe care le cîştigă Pro Tv-ul în zece minute de publicitate, care vor fi spart hojmeliile în care trăim îndobitociţi şi vor fi inventat arma perfectă, poemul care distruge psihic, despre care el a vorbit...
Pe Ianuş, care a căzut la filozofie pentru că nu citise manuale, care a vândut pâine şi a înjurat, a purtat-o pe maică-sa beată prin noroaie când ea cădea, a ascultat-o spunându-i că el va fi nemuritor, la cinci ani, când văzuse „Tinereţe fără bătrâneţe” în diafilm şi se pusese pe bocit şi nu mânca fără să i se citească o poveste...
Apoi mergea cu blugi tăiaţi şi elefănţei în clasă sau la olimpiada de matematică, nu dormea nopţi întregi şi citea iar mai apoi vroiau ăia să-l dea afară din liceu pentru nesubordonare şi prostii, chiar dacă era şi la panoul de onoare...

Fetița-aceea, mică și plăpândă,
Ce după fluturi sta mereu la pândă,
Să-i prindă și să îi sporească-n visul
Unde, știu sigur, îi eram trimisul.

Iar în poemele mele nu va ninge niciodată
așa frumos ca în realitate
în aprilie, la Brașov...

Lalelele roşii
stau în găleţi
cu capul spart.