Tipsie1975 - creaţii proprii

Te-am așteptat o viață întreagă, în zadar,
Te-am regăsit când ai plecat – ce trist coșmar!
Pe noptieră, chipul tău a încremenit,
Iar în odaie totul pare împietrit.

În orașul în care nimeni nu mai visa, ferestrele se deschideau doar din obișnuință, iar diminețile veneau la serviciu ca niște funcționari obosiți.

Pe bulevardul principal, Dumnezeu era contabil.

Visele mele poartă dalbe plete
Și își caută, discrete, un azil,
Iar eu, scriind de răni și de regrete,
Le-am condamnat se pare la exil.

În tăcerea dintre două ecouri,
teoria haosului își rescrie gândurile.
Nu produce furtuni.
Doar mută un fir de sens

Mi-am luat bilet doar dus și am plecat.
Orașul dispăruse dintr-odată,
iar eu, cu pas grăbit și apăsat,
n-am vrut în urmă să privesc vreodată.

Aș vrea să-mi ascult tăcerea,
dar urechile mi-au amorțit,
înecate în plânsul aproape isteric al gâzelor,
un cor fără dirijor —

Nebunul n-are voie să vorbească.
Nebunul e nebun.

Nebunul n-are voie să gândească.

Eu poate nu am timp,
Te știu pe tine, Moarte,
Dar versurile mele merg spre eternitate.

Pe obrazul copilului abia născut
se adună mări fără iubire
și ceruri fără iertare.

Într-un cer care s-a sfărâmat în bucăți,
îngerii poartă cămăși de forță,
aripile lor — legate,
și nu mai știu dacă zborul a fost pedeapsă sau vis.