Tipsie1975 - creaţii proprii

Aș vrea să-mi ascult tăcerea,
dar urechile mi-au amorțit,
înecate în plânsul aproape isteric al gâzelor,
un cor fără dirijor —

Nebunul n-are voie să vorbească.
Nebunul e nebun.

Nebunul n-are voie să gândească.

Eu poate nu am timp,
Te știu pe tine, Moarte,
Dar versurile mele merg spre eternitate.

Pe obrazul copilului abia născut
se adună mări fără iubire
și ceruri fără iertare.

Într-un cer care s-a sfărâmat în bucăți,
îngerii poartă cămăși de forță,
aripile lor — legate,
și nu mai știu dacă zborul a fost pedeapsă sau vis.

am obosit
să-mi număr pașii
pe un pământ strâmb
unde adevărul se spune în șoaptă, cu capul plecat,

Eu știu: din lutul lumii, mută,
Esența-n taină a murit,
Așa că-mi cresc în vers cucută
Și-l las amar, desăvârșit.

Mă doare floarea din fereastră
Și lacrima din glasul tău,
Iar marea nu mai e albastră,
Și timpul parcă-mi e călău.

Fiecare gând —
pare spânzurat în capul meu
de niște funii de fum —
se leagănă între „a fost” și „n-a fost niciodată”,

Am fost aproape de destin,
Dar pașii ni s-au rătăcit,
Maeștrii cruntului declin
Am devenit și am pierit.