Teodora Anastasia - creaţii proprii

Printre mormintele scăpărări de vise divine crescute din demnitatea de-a trăi pe aripile corbului celest, strigă vizitiul de stele când pădurile aromate și natura sunt izvor.

Pătrunde prin chipul lor verde-cenușiu soarta. Rămân doar visele ca-o speranță ce se înspăimântă de adevărul crunt.
Adevăr ca-un felinar aprins la geamul trecătorilor, sub cruci sfințite a celor ce zac liniștiți sub cerul ploios.

Prin venele tale curge sublimul salvat din Lacul Roșu, cristalin,
Ca patria însângerată la pragul unei constelații stă martor un război;
Galaxia aprinsă în flăcări e testamentul unei iubiri ce întotdeauna a fost pierdută.
În turma zeului se văd umbre de zână.

Pe-o câmpie întunecată șade zgribulit un porumbel ciudat, cu aripi de vată. Înainte zbura spre cerul senin înspre diminețile enigmatice scăpărând scântei binecuvântate de lumină și foc din apusuri. Pe malul mării, far de stele, amiezi ale pastorului tratat de Zeul Întunericului ca pe-un om sărac dar învingător al testelor sorții spânzurate în războaie. Visul curge pe obrazul lui înspăimântat. O strachină îndesată cu flori de cireș amar, el un olog. Strânge în pumnul său versul speriat și crud ca-ntr-o aventură scăldată în vânt.

Traiul munților de piatră sculptat de raiuri adormitoare, săpat de razele prezente ale soarelui, pătat de tine însăți, tratat ca pe-o soartă a Împăratului Cinstei. Un sclav certat de destin este micul drum deschis să apuce bezmetic. Firea lui domină o mânie deșartă.
Omul nu-și dorește decât amintirile din viața trecută duse de războaiele de nori putrezi și căscat.
Viața începe de acolo de unde omul se luptă cu pielea curelelor uscate de soare și zăpadă.
Cutremur de ceas este omul care uită de sinea proprie, sinele profund, descărcat de focul soarelui străvechi care pătrunde prin fereastra cojită a bunicii ce frământă aluatul proaspăt.

Pe scara omului vânat de soartă sperarea urcă prin codrul rece din plinețea Raiului.
Suflat de viață glonțul inimii prăbușite se strecoară printre ferestrele caselor părăsite de speranță.
Se îmbracă viețile cu răsuflarea destinului într-un strigăt c-un
Veșmânt de grâu amar.

În ochii tăi curge lumină,
Ca-n zori! Din raze de-alint
Și lumea-ntreagă se închină
La pasul tău de dor cuminte.

Prin negura timpului au loc spasme între adevăr și minciună, între cel curat și cea nemiloasă. Fiecare pas făcut ne aduce mai aproape de adevărul divin.

O pisică șade pe pervazul sfințit de roua din roșul florilor de câmp.
Moștenitoare ale vieții, luminile cerului, se topesc în zorile luminate.