Popescu Nicoleta - poeziile altor autori

Prin lumina zmeurie
A unei veri aproape sfârșite
Aș vrea să mă întorc acasă
Mamă

A vrut Dumnezeu să scrie
Şi nici nu era hârtie.
N-avea niciun fel de scule
Şi nici litere destule.

Doamne, sufletul meu
Scoate nişte sunete ciudate,
Ai zice nişte trosnituri,
Ca noaptea

În dragoste totul s-a cam scris
Şi de mână şi de tipar.
Cât te-ai freca la ochi după un vis
Mă cufund în dor şi dispar.

Crizantema, floare rară,
cu petale diafane,
a-nflorit. Și floarea toată
și-a-mbrăcat-o cu volane.

Iar a venit o toamnă, dar când oare?!
Eu nu știu să fi fost o primăvară.
Începe iar să fie numai sară
și n-a fost zi cu soare.

Și drumul se arată drept în sus,
Ca un perete care ține cerul
Să nu-și încurce oile oierul
Când nici lumini și nici alți oameni nu-s.

Ascultă-mi mâna, iarbă de armindeni,
cum te mângâie cald și drag pe pântec,
o, verde pur, țâșnit de pretutindeni,
din ziduri și din brazde și din cântec...

Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?
Din nori îți cos o rochie ușoară.
Din ghiocei îți fac o cingătoare.
La gât îți pun șirag de lăcrămioare.

Sub flori de măr
Ce mi se scutură în păr
Se umple sufletul de soare;
Pe orice frunţi suferitoare,