Naty Ela - creaţii proprii

În sfera cuvântului se naşte

metafora nopţii,

Imaginaţia-mi îţi muşcă buzele cărnoase

cu voluptatea pasiunii răzvrătite

Lacrimi refuză să golească
sufletu-mi plin de durere,
ce zace tăcut pe marginea unui pahar
ciocnit între prea târziu... şi prea devreme...

Când ciobul s-a desprins
de colţul oglinzii noastre,
zilele au devenit totuna
cu eclipsa de sinceritate a nopţii

Singură-s în camera prea goală,
Aşteptând ca noaptea să abdice,
Căutând speranţa într-o călimară,
Ce cuvintele încearc-a o dezice.

Fluturi se revarsă
în petale de lumină
ce strigă cu teamă,
se zbat în cascade

Scriu toamna în frunze ce se pierd
prin suflete goale de căldură
putrezite în adâncuri de pădure.

De-atâta gol m-am dezbrăcat de sensuri,
iar ochiul mi s-a dezgheţat cu nonşalanţă
de trecutul ce se lipise gelatinos de lobul urechii,
în care se zărea încă umbra unui cercel rătăcit

Când în afara timpului se scurge raţiunea,
Simţirea din abisuri prea tare se aude!
Dar vorbele-s prea multe şi tac…
Pe aripi seci de îngeri.

Iartă-mă că nu pot să te iubesc altfel,
decât precum oceanul învăluind în spumă
ţărmul prea însetat
de valul ce scaldă nisipul…