Miana - creaţii proprii

Am plecat să colind lumea cea mare,
scăldată de ape, iubită de soare,
şi chiar mi-a plăcut ce am văzut,
dar m-am întors deoarece-mi place mai mult,

Eşti iubirea mea profundă,
dintr-o zi caldă de vară,
te doresc cu duioşie
şi mi-e inima uşoară.

Privirea ta mă ţintuia
avidă-n aşteptare,
am tresărit şi am răspuns
la marea ta ardoare.

Nu-i nimic întâmplător
cât trăim sub soare,
întâlnirea noastă însă
a fost o-ntâmplare.

S-a-nvârtit în jurul unei lumânări,
crezând că-i soarele.
Era fericit şi nu ştia că totu-i minciună.
Spre ziuă, lumânarea s-a stins

Priveam în asfinţit cum marea
se legăna încet spre mal,
când te-am văzut venind călare,
pe creasta unui val.

Venise fata de la țară,
păr castaniu, în cozi purtat,
avea o talie de viespe,
mersul sprințar, ușor stilat.

În casa bunicilor va fi clacă mare,
bunica se pregăteşte ca de sărbătoare.
Mă trezeşte și mă smulge din a mele vise
cu figura-i luminoasă, parcă nu dormise.

S-a născut ea - o leoaică – chiar la polul frigului,
Mariana o numiră ca revista timpului.
A venit pe lume mică, cât o lingură din lemn,
nu ştiau de-o să trăiască, aşteptau cu toţi un semn.

Ş-a cusut zestrea pe pânză de păianjen, ca-n poveste,
îngânând cântece tandre şi punând flori la ferestre.
Dar i-a fost furată zestrea, tot ce poţi s-agoniseşti
tata însă a consolat-o, c-o iubea cum nu gândeşti.