Ion Pena - creaţii proprii

În toată ora mică măcinat
De cai ce duc mereu la cimitir
Eu ţie, Doamne, des m-am închinat
Din palme ridicându-ţi un potir.

Simt toată vremea care curge hău
Cu Dumnezeu de mână prin oraş
Şi-o prinde omul, hoţ ca un geambaş,
Ca s-o anime-n calendarul său.

Am obosit umblînd alandala
Prin hîrburi, dudaie şi gloate.
Demult mi-e tocită sandala
Şi moarte iubirile toate.

Mă suflete, tâlhar de primăveri,
De azurii migdale şi tării
Întoarce şi tu coarda pe averi
Şi te ridică’n sure clădării.

Şi, Doamne, eu fui pe aici.
În ţara cu luceferii înalţi,
Văzui catapetesme cum ridici
Şi floarea cu parfumuri cum înalţi.

Gingaş întâi, un ger îmi creşte’n oase
O iarnă rea, cu-aromă plumburie.
Din piscuri mari de piatră şi trufie
Mă râd, bălane, stele somnoroase.

Soare veşted, soare vechi
Cât o palmă de înalt,
Îl iau plopii de urechi
Fără scară, fără salt.

Cules din mituri, însuţi tu un mit,
Biet pelerin cu inima bolnavă
De uriaşa visului otravă –
În piscul tău cu râvnă m’ai primit.

E-o viaţă, mai vânătă, mai stinsă
În burgul vechi de care îmi legai
Adolescenţa mea trudită şi învinsă –
Năvod de stele, vis şi putregai.

Burgul e rânced de păcate,
Orbit de noapte şi de scame.
Gigantice clădiri durate
Încep fiinţa să-i destrame.