Intel1anima - creaţii proprii

Nu arunca cu liniştea mea de pãmânt!
Nuuu!
E mãnuşa de catifea diafanã
cu care mângâi uşor faţa

În fiecare zi,
același ritm impus,
preexistent,
aceleași gări în care nu mai ajunge niciun tren,

Din bolgiile orei noastre de neiubire,
perfect rotundă,
ca un ou rugos,
s-a zămislit un bazilisc.

Suntem liberi!
Suntem liberi!
Să supunem elementele
doar cu o mantră a iubirii!

Tramvaiul îl poartă zi de zi pe aceleași străzi
pe care el nu le vede niciodată.
Aglomerație, vacarm de sunete amestecate,
(viață, viață, viață!)

Norii își târâie burțile pe
vârfurile înalte, ascuțite ale munților
și toată zarea dinspre apus se înroșește
de jertfa lor.

La început,
mi s-a oprit toatã lumina în piept
şi am devenit opacã.
Lucrurile au curs spre mine,

Eşti frunza sub care sufletul meu tremurând
şi-a gãsit adãpost.
Tu mã ţii vie
sub valul avid de ploaie

Au obosit de-atâta varã stejarii,
încât secundele abia mai ticãie pe ramuri.
Driade sfioase, lunatice, cu chipuri strãvezii ca aerul,
cu degete de ceaţã,

Sunt fiul tău rătăcitor, lumină,
și-mi strigă sângele ca o sirenă:
„Mi-e dor de-acasă!”