Poezii despre Eroism:

Ridică bâta, țărane!
...
Pândesc drujbele să taie copacii,
Să-i ducă de-aici în țări suverane,

Canta-n Siberia o balalaika,
Ranile-au încetat să ma mai doara
Dar sa stii cele din suflet,maica
Rau ma copleșesc,sunt grea povara.

Ce ne facem de avem
Sinele în noi, să zicem
Care fără să putem
Ne absoarbe când nu trecem,

Timpul își scurtează drumul către soare,
Mor încet secunde, stelele se sting,
Puls etern ne cheamă, existența doare,
Stăm la colțul fricii, condamnați în ring.

nufărul ce înflorește în mâl
se mulțumește cu lozul fără soare
hăul său budurul drăcos
nu trăiește nici nu moare

De lungi săptămâni ea zbura zi şi noapte
Cu cerul deasupra, oceanul sub ea,
Zbura ostenită visând ţărm cu soare,
Spera şi speranţa spre ţărm o purta.

Voi, stejari, ce încă ţineţi
Fruntea sus şi pieptul dârz
Fie ploaie, fie viscol
Ori potop cumplit de vânt.

Ioane, mândru nume porţi!
De primenire creştinească.
Ioane, numele ţi-e dat
Din veche spiţă omenească.

Tăcerea mea-i legată de-ntreaga omenire,
Se-agaţă ca o cruce de trupuri de martire
Şi plumbul se topește până-n călcâiul drept,
Pe buza mea-nfloreşte sfârșitul înțelept.

GARĂ FANTASTICĂ

La marginea uitării începe să apară
o umbră nevăzută venită din trecut