Singurătatea cea mult tămăduitoare

Iar te plângi de suflet, de singurătate şi de ziua de azi ? Au tu nu vezi că eşti înconjurat de daruri ? Nici nu deschizi bine ochii, o suflete al meu certăreţ, că îţi şi dai drumul la văicăreli ?!



Că una nu-i bună, că alta-i rău tocmită, că soarele de ce-i rotund, şi nu pătrat, că femeia de ce nu-i bărbat, iar bărbatul de ce nu-i rachetă intercontinentală ?



Iarba de ce nu-i albastră şi cerul de ce nu-i bun de păscut sau măcar de cosit : s-avem şi noi o claie-două de stele, la iarnă ?



De ce îndrăgostiţii se ţin de mână, iar munţii de ce stau cu prăpăstiile căscate la cer ? Păsările de ce zboară, iar vermii de ce se târăsc precum oamenii de la o zi la alta ?



Femeia de ce nu te iubeşte, indiferent de anotimp, loc şi peisaj , iar tu de ce în fiecare clipă îi întorci spatele iubirii ?



O, Doamne, de ce nu îngenunchez pentru a-mi ridica inima la cer, ci pentru a mai subtiliza câteva grame de lapte praf de la capra vecinului ?



De ce fug de necazurile aproapelui meu ca de dracu ? De ce nu pun în mâna întinsă a cerşetorului dragostea, ci scuipatul indiferenţei ?



Doamne, au până când voi fi crucea aproapelui meu, şi nu gura salvatoare de oxigen ?



Doamne, de ce caut umbra cea confortabilă şi nu slava muncii , cea spre fiinţă ?



Costel Zăgan, PREDICI ERETICE (6)

Costel Zgan,
duminică, 24 mai 2015