Mirajul Profunzimii: Despre Moda Delirului Poetic

În ultimele decenii, poezia a devenit tot mai greu de definit. De la formele sale clasice, riguros structurate și atent ritmate, s-a ajuns la o libertate totală de expresie, în care orice combinație de cuvinte, oricât de arbitrară, poate revendica statutul de "poezie". Această eliberare de convenții a fost, fără îndoială, benefică în multe privințe: a deschis porțile unei creativități autentice, a oferit voce unor perspective marginalizate și a permis o exprimare viscerală, directă, nefiltrată de regulile academice. Și totuși, această eliberare nu a venit fără costuri.
În climatul actual, pare să fi apărut o veritabilă modă a delirului poetic - o tendință vizibilă, mai ales în mediile literare contemporane, fie ele reviste, cercuri de poezie sau spațiul online. Aici, se cultivă uneori o formă de poezie în care obscuritatea este confundată cu profunzimea, ambiguitatea cu rafinamentul, iar incoerența cu expresia artistică.
Într-un efort de a fi originali, unii poeți par să recurgă la un stil intenționat criptic, îmbibat de metafore baroce, imagini alambicate și structuri gramaticale fragmentate, ca și cum sensul ar fi mai autentic cu cât e mai greu de accesat. Dar este această dificultate un semn al valorii? Sau doar un văl estetic care maschează golul de sub el?
Trăim într-o epocă în care forma riscă să eclipseze fondul. Într-un poem, cuvintele pot "suna frumos" fără a spune nimic.
Emoția autentică este adesea substituită de o simulare a intensității, iar ideea poetică, acel nucleu de adevăr, de observație umană sau de trăire personală, este, uneori, complet absentă.
În schimb, rămâne o densitate verbală care impresionează la prima lectură, dar care se evaporă când cauți un sens coerent sau o emoție recognoscibilă.
Există o diferență subtilă și esențială între o poezie dificilă - care provoacă cititorul, îl obligă să sape adânc și, în final, îl răsplătește cu o revelație - și o poezie care, pur și simplu, nu spune nimic. Prima este un labirint construit cu intenție. A doua e o ceață artificială.
Este important să ne păstrăm spiritul critic și luciditatea în fața acestor forme. Să nu ne temem să recunoaștem când un text nu ne transmite nimic, oricât de "poetic" ar părea. A spune că un poem este gol nu înseamnă neapărat că nu l-ai înțeles; uneori, nu e nimic de înțeles. Poezia veritabilă, chiar și atunci când e subtilă sau enigmatică, lasă mereu o urmă, o emoție, o imagine clară, o idee care revine mai târziu, ca un ecou.
Așadar, nu orice text cu aer poetic este poezie. Iar nu orice poezie care evită sensul direct este profundă. Între libertate artistică și haos formal există o linie fină, dar crucială. Iar adevărata artă, chiar și în formele ei cele mai experimentale, nu e niciodată complet deconectată de sens, de intenție sau de trăire.
Personal, cred că poezia autentică trebuie să spună ceva, chiar dacă e criptică sau simbolică. Dacă după lectură nu rămâi cu nimic - nici o idee, nici o emoție clară, nici un gând pe care să-l porți cu tine - atunci e doar decor sonor.
Adevărata profunzime, chiar și în versuri dificile, are o vibrație sinceră, o ancoră - poate în emoție, poate în observație, poate într-o idee.
Dacă acel „ceva” lipsește, nu este poezie autentică, ci Delir Poetic.

Manuela Munteanu,
sâmbătă, 31 mai 2025