Despre George Bacovia

În familie i se spunea Iorguţ.
Numele lui real era Gheorghie Vasiliu şi a fost al cincilea copil din cei nouă (primul dintre aceştia a murit foarte mic) pe care i-au avut Dimitrie şi Zoiţa Vasiliu, un comerciant şi o casnică. La vîrsta de şapte ani, s-a îmbolnăvit de malarie, întîrziind înscrierea în clasa întîi. În convalescenţă, a fost îngrijit de bunica Paraschiva, căreia i se spunea Pachia.
Nu a fost un elev bun la învăţătură. Institutorii i-au acordat toate calificativele, de la superlativul „foarte silitor”, la îngrijorătorul „atenţie mare”. În clasele mici, a primit nota 8 la purtare, a fost corigent la limba română, geografie, istorie, elină, matematică şi ştiinţe fizico-chimice. A primit însă menţiuni şi premii pentru desen, muzică şi gimnastică. Din cauza varicelei, în clasa a patra a rămas repetent.
Îi plăcea sportul, în special patinajul, înotul şi gimnastica. Lucra mult la bare, la paralele şi la inele. Prietenii spuneau că avea „o musculatură de atlet”. Iubea mult porumbeii. În şcoala primară şi în liceu a crescut şi îngrijit peste două sute de porumbei din mai multe rase şi de toate culorile. Fiecăruia îi dăduse cîte un nume. Plîngea cînd vreunul se pierdea sau era mîncat de vreo pisică ori de vreun uliu.
Tot în perioada liceului s-a îmbolnăvit de zona zoster, o eczemă intratabilă derivată din malaria şi varicela netratate serios. A suferit toată viaţa din cauza acestei eczeme situate la baza nasului. „Hidoşenia ei l-a torturat pînă la nebunie pe el, care era un desăvîrşit estet”, îşi amintea un prieten. Si-a petrecut o noapte inchis in turnul Bisericii Precista din satul natal cand era mic, din neatentia paracliserului. Aceasta intamplare il va inspira sa scrie Amurg Violet.

La vîrsta de 17 ani, din dorinţa de a ajunge ofiţer, s-a înscris la Şcoala Militară din Iaşi. N-a suportat regimul de cazarmă şi, după numai două săptămîni, a evadat din internat, îmbrăcat în uniforma de cadet pe care şi-o cumpărase singur. S-a întors la liceul pe care l-a terminat după multe reexaminări, abia la vîrsta de 22 de ani, fără a-şi da bacalaureatul, obţinînd însă ca echivalent un certificat de absolvire a studiilor liceale cu media anuală de 6,43. „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiţi. Era prea multă asprime în şcoală şi prea puţină înţelegere”, a mărturisit poetul într-un interviu. În această perioadă dificilă din liceu, cînd era ameninţat cu repetenţia, a debutat în revista Literatorul condusă de Al. Macedonski cu o poezie semnată V. George.

La 18 ani a participat la un concurs de desen de natură patronat de Casa Regală prin Prinţesa Maria de Hohenzollern, unde i s-a acordat, în sala Atheneului din Bucureşti, premiul I cu cunună şi o medalie. Avea un talent deosebit pentru portrete şi caricaturi, din care a realizat, de-a lungul vieţii, cîteva sute pentru diverse gazete şi reviste, dar şi pentru propria sa plăcere. Culorile sale preferate, reflectate şi în poezie, erau albul, violetul, negrul, roşul („de sînge”) şi galbenul: „Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. Roşul e sîngele, viaţa zgomotoasă... După violet şi alb, am evoluat spre galben. Am ignorat culoarea albă, culoarea roşie. Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În manualul de fizică nu mai găsesc altă culoare. În eprubeta mea, orice reacţie chimică dă precipitat galben.”

Ca şi liceul, nici studenţia n-a fost uşoară („din viaţa de student n-aş putea spune prea multe lucruri”): a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din Bucureşti după şase ani în care, din cauza nefrecventării cursurilor şi a examenelor nepromovate, a reuşit să încheie doar primii trei ani. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi pe care a terminat-o cu greu şi fără a-şi da examenul de licenţă. Studenţia lui a durat de trei ori mai mult decît era termenul normal de studii în acea vreme. I s-a eliberat Cartea de avocat, dar n-a profesat niciodată. Într-un interviu de la maturitate, s-a confesat: „Îmi amintesc de ceata prietenilor mei, cu care ne adunam de multe ori într-o bojdeucă din mahalalele Iaşilor, pentru a citi versuri, a fuma ţigări şi a clădi castele, care nu s-au ridicat niciodată, nici măcar în Spania. Mulţi dintre cei care au fost odată au dispărut. Ceilalţi s-au făcut oameni cumsecade. Au ajuns avocaţi vestiţi sau profesori respectaţi.”

Ca poet, a publicat sub pseudonimele V. George şi G. Andoni. Ca publicist, a semnat cu pseudonimele A. Muste şi Gr. Mustea - Muste(a) fiind numele strămoşilor paterni ai poetului, nume a cărei primă atestare datează din vremea lui Ştefan cel Mare. Ca recenzent şi prozator, a publicat sub pseudonimele Bob, Vag şi Geo Vas. „Numele [Bacovia] eu l-am luat din dicţionarul lui Haşdeu, cum cred că va fi făcut şi Arghezi în legătură cu rîul Argeşului”, a mărturisit într-un interviu.

La vîrsta de 35 de ani, i-a apărut prima carte, volumul Plumb, sub îngrijirea lui Ion Pillat („prietenul care mi-a adunat cu de-a sila versurile”), într-un tiraj de 500 de ex. Opt ani mai tîrziu, datorită unor prieteni (printre care, cel mai important şi mai apropiat a fost vărul său Grigore Tăbăcaru), a apărut ediţia a doua a cărţii. A participat la cenacluri şi la facerea mai multor reviste literare, dar fără să se implice niciodată serios.

În tinereţe, frecventa cafenelele, birturile, tavernele, mustăriile şi cîrciumile cu lăutari, unde îi plăcea să bea vin, niciodată bere. Era un băutor de nădejde şi un boem care nu prea dădea pe acasă. „Bacovia mai înseamnă însă şi altceva. Prescurtînd pe Bacchus în Baco, şi adăugîndu-i apoi cuvîntul latin via – calea, adică ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu Calea lui Bacchus. Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori. De vină e şi regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău avînd renumele lor.”

Era un bărbat scund, cu o conformaţie plăpîndă, avea ochii albaştri, iar ticul său era să-şi ciupească mustaţa. În tinereţe purtase plete blonde. Mînca puţin, bea mult şi fuma mult. Era un om timid, tăcut şi retras, „răspundea doar dacă era întrebat”, după cum şi-l amintea un cunoscut. „De obicei stau aproape toată ziua în casă. Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viaţă. Şi-apoi n-am fost totdeauna prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuşti, care să construiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sînt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele... Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.” Uneori îşi lăsa barbă (spre disperarea soţiei) şi purta mai mereu pelerină neagră. Avea o grădină destul de mare unde îi plăcea să se plimbe şi unde era vizitat de prieteni: „Cu toată starea mea, nu sînt lipsit de prieteni. Zilnic sînt cercetat de cunoscuţi şi amici, are caută să mă distragă din apatia în care te cufundă inconştient izolarea... Caut oamenii, îmi place zgomotul lor. Ei mă cheamă, dar eu fug să nu aştern tăcere peste cheful lor”.

Scria în mijlocul naturii („deoarece operele mele sînt impresii de peisagii”), schiţînd cu creionul, pe caiete cu foi dictando, cîteva versuri pe care ulterior le relua şi le reformula, uneori vreme de mai mulţi ani, pînă ce poemul i se părea desăvîrşit. Scria greu şi, cel mai adesea, era nemulţumit. În momentele sale de depresie, voia să-şi ardă manuscrisele. Transcrierea poemelor, pe foi ministeriale, înainte de a fi trimise revistelor, o făcea cel mai adesea soţia lui.

Nu avea o conştiinţă artistică bine definită şi considera arta „ca o recreaţie după muncă”. Într-un interviu a mărturisit: „Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vobesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi, cînd găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tîrziu. Nu-i vina mea dacă acest simple notiţe sînt în formă de versuri şi cîteodată par vaiete. Nu sînt decît pentru mine.”

Nu citea foarte mult şi nu avea scriitori preferaţi: „Este interesantă atitudinea tinerilor de astăzi în căutarea formei definitive. Nu-mi place tradiţionalismul şi nici pentru modernişti n-am laude... Cît priveşte despre mine, am fost şi rămîn un poet al decadenţii, fără a pierde nici grandoarea versurilor unui Vigny. Dintre confraţi... citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue şi alţii [Verlaine, Rollinat, Jean Moréas], n-am simţit sufletul românesc vibrînd lîngă ei. Alt neam, altă vîrstă.” Comentariile criticilor literari la poemele sale i se păreau de-a dreptul fanteziste. Verbele sale favorite, conform frecvenţei din poezii, erau „plînge” şi „ninge”.

S-a căsătorit cu Agatha Grigorescu, o fată orfană de ambii părinţi încă din adolescenţă, mai tînără decît el cu 14 ani şi pe care a cunoscut-o în perioada debutului. Asta după ce în prealabil poetul avusese cu altcineva un fiu natural, nerecunoscut legal (devenit ulterior agent al Siguranţei). Biografii o descriu pe Agatha Grigorescu, absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, ulterior profesoară de limba română şi ea însăşi poetă, drept o ambiţioasă fără scrupule, căsătorită cu el doar din dragoste pentru poezie. A preluat comanda familiei şi s-a ocupat de slujbele şi opera poetului, protejîndu-l şi rezolvîndu-i toate problemele. Şi-a dedicat viaţa soţului, înfiinţînd casele memoriale din Bacău şi Bucureşti, impulsionînd editarea operei sale şi organizarea unui festival care să-i poarte numele. Cei doi au avut un băiat, Gabriel, devenit ulterior custodele casei memoriale, apoi, după moartea mamei, coordonator al Cenaclului Literar „George Bacovia”. Acesta a avut la rîndul său un fiu (astăzi un medic cunoscut); a murit la un azil de bătrîni în urma unui atac cerebral.

Îi plăcea muzica încă din şcoală, cînd făcuse parte din coruri patriotice şi învăţase să cînte la vioară. Nu era un instrumentist bun şi nici nu compunea, dar improviza melodii pe diverse texte, inclusiv pe propriile versuri: „În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă. Întîi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă. Am făcut şi compoziţii pentru mine.” Cînd era singur, obişnuia să fredoneze. Privind un gramofon într-o bodegă, ar fi oftat: „Viaţa se mecanicizează mereu.” În sălile de concert ajungea rar, dar obişnuia să meargă la cinematograf şi la teatru. La împlinirea a 75 de ani, revista Muzica i-a dedicat un număr special, conţinînd un grupaj de lieduri pe versurile sale.

A fost bolnav mai toată viaţa; eczema intratabilă i-a afectat psihicul. La vîrsta de 33 de ani a fost internat la Sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti; la vîrsta de 47 de ani, la clinica de neuropsihiatrie Colentina, iar la 55 de ani, la clinica de neuro-psihiatrie a Spitalului Central din Bucureşti. Bolnav fiind, vreme de zece ani n-a publicat nici o poezie inedită.

De-a lungul vieţii, a avut mai multe slujbe. Din cauza boemiei sale, dar şi a bolii, îi era greu să respecte un program de lucru, cerea mereu concedii sau îşi dădea demisia. Astfel, a fost, rînd pe rînd, suplinitor şi profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normală/Comercială de Băieţi din Bacău, funcţionar şi ajutor de contabil la Prefectura Bacău, copist la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Bucureşti (oraş în care poetul s-a mutat definitiv, împreună cu soţia sa, în anul 1933) sau şef de birou la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Mărturisea într-un interviu: „De luni de zile fac anticameră şi măsor culoarele pentru un post promis de mult. Dar şi la ministerul scriitorilor şi la celelalte, locurile sînt ocupate. Ce-i aia artist, scriitor? Mi-ar conveni mai bine un post la Ministerul Ocrotirii sociale. Tot nu mă simt eu bine. Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr. Mulţimea îşi trăieşte viaţa în felul ei, şi face bine. Cine trecee dincolo şi arde aripile, îşi scurge tot sîngele. Ce-i aceea poet? În loc de Ministerul Artelor mă îndrept spre cel al Sănătăţii. Totuna-i. Numai să fie şi acolo.” A primit, de asemenea, cîteva sinecuri: referent la Direcţia Educaţiei Poporului, bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului sau consilier la Departamentul Artelor. În a doua parte a vieţii, a fost pensionar al Societăţii Scriitorilor Români, al Casei Scriitorilor şi, în cele din urmă, al Uniunii Scriitorilor. „Nu m-am născut bogat, şi poate nu voi fi niciodată. Dacă aş avea bani mulţi, aş chema poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii. Pe cînd aşa, mă mulţumesc cu tăcerea.”

În timpul bombardamentelor americane asupra Bucureştiului din aprilie/iulie 1944, fiul şi soţia lui s-au refugiat în afara oraşului, la Pucioasa, dar poetul a rămas în casa familiei împreună cu o mătuşă. Nu făcuse şi nu-l interesa politica, dar începînd cu anul 1947, în plin deceniu stalinist, i s-a refuzat reeditarea operei din cauza artei sale „decadent-burgheze”. „Eu nu fac politică şi nu rîvnesc la posturi oficiale. Aş dori să fiu anarhist în domeniul esteticii, că altfel te zbuciumi în zadar.”

În timpul vieţii a primit mai multe premii în bani - printre care şi Premiul Naţional de Poezie; ajutoare şi pensii de onoare; i s-a conferit de două ori Ordinul „Meritul cultural” pentru litere şi opere literare, acordat de Regele Carol al II-lea, ulterior şi „Ordinul muncii”, acordat de autorităţile comuniste. Numele său a apărut (la recomandarea lui Lucian Blaga, ataşat cultural al României la Berna) în ediţia din 1934 a almanahului Who`s Who. Opera sa a fost comentată în presă, la radio şi în cărţi de critică literară, i s-au făcut portrete, a citit în amfiteatre studenţeşti arhipline, iar poemele sale au fost traduse în antologii apărute în limbile maghiară, germană, franceză, cehă şi polonă. Spre sfîrşitul vieţii a fost reeditat şi omagiat cu fast în cadrul mai multor ceremonii şi festivităţi.

La vîrsta de 73 de ani, a înregistrat la Radio Bucureşti 28 de poezii, difuzate pe discuri de vinil (apărute în 1966 şi 1977 la Electrecord), apoi pe CD (apărut în 2005 la Editura Casa Radio, ulterior reeditat). Aceasta este singura înregistrare radiofonică a poetului - mai făcuse una cu un an mai devreme, dar banda imprimată se ştersese. Soţia sa a povestit că poetul îşi pierduse între timp dinţii şi, jenat, refuzase să mai citească. S-a lăsat, în cele din urmă, convins, dar înregistrarea (făcută acasă - pe fundalul unuia dintre poeme se aude lătratul cîinelui din curte) a decurs greu: poetul abia şi-a citit versurile, mecanic şi grăbit, extenuat (stătea rezemat de divan), cu voce slabă şi dicţie neclară. A fost dezamăgit de înregistrare: „Am dat rasol. Dar aşa o să scap mai uşor de oaspeţi. Vocea mea o să le-ajungă. Şi, trag, nădejdea, o să-i şi sperie”.

A murit la ora 8 dimineaţa, la el acasă. Diagnosticul medicului legist a fost de neoplasm vezical. A fost înmormîntat în cimitirul Şerban Vodă (Bellu), în sectorul dedicat oamenilor de artă şi de ştiinţă, iar ceremonialul funerar oficial a avut asistenţă de rang guvernamental. Comunicatul Agerpres a consemnat dispariţia „unui fruntaş al poeziei româneşti din ultimele decenii”. În anii ce au urmat morţii sale, numele poetului a fost atribuit străzii Frăsinatului, unde se află casa memorială din Bucureşti, precum şi unei şcoli, unui liceu teoretic, unui festival de poezie şi unei universităţi, toate din Bacău.

Opera sa cuprinde şapte volume de poezie (dintre care unul postum), o carte de poeme în proză şi un mic roman „liric social” de treizeci de pagini („în proză pot să mişc membrele mai liber”). Cele mai frecvente zece cuvinte din poezia lui sînt, chiar în această ordine, următoarele: „noapte”, „mai” (cu sensul de „încă”), „toamnă”, „plînge”, „trist”, „ninge”, „veni”, „se duce”, „singur” şi „alb”.

Marius Chivu

Adina Speranta,
miercuri, 04 septembrie 2019