CUI ÎI ESTE FRICĂ DE POEZIE? - II

Ce grozăvie trebuie să fie pentru mulţi dintre noi să se lase înduioşaţi de viaţă, cotropiţi de lacrima interioară sau de cea exterioară! Iar viaţa are o imensitate de atingeri suave care ne pot răscoli adâncurile. Şi ne pot scoate la suprafaţă oglinzi şi imagini ale spiritului nostru încă nebănuite.
Sensibilitatea, duioşia, fragilitatea, blândeţea...
Ce mare grozăvie să ne lăsăm stăpâniţi de ele! Dar cât de mult ne îmbogăţeşte paleta percepţiilor odată ce ni le asumăm! A percepţiilor asupra fiinţei infinite ce suntem şi-atât de greu ne acceptăm!
Poezia ţine de latura aceasta ocultată a noastră. Ţine de chipul de care ne dezicem precum Petru de Iisus Hristos în noaptea fatidică. Este în noi, ne aparţine precum şi Iisus era în Petru, dar ne lepădăm de el.
Ne sperie lumina inefabilă care ne-ar lua în stăpânire pentru totdeauna?
Ne înspăimântă responsabilitatea faţă de această lumină?
Poate amândouă componentele. Poate...
Denigrăm poezia şi pe poeţi acuzându-i că sunt cu capul în nori. E-adevărat că ei sunt parcă desprinşi de pământ, dar capul lor nu este în nori ci dincolo de ei. În imensitatea spaţiului infinit care pe ei nu-i sperie ci îi fascinează.
Ei se-aruncă în genunile necunoscutului cu o sete năpraznică de cunoaştere. Acolo unde nouă ne e teamă să atingem măcar, ei se-mbăiază. Îmbracă lucizi cămaşă de Nesus şi se înalţă în Olimpul Cunoaşterii. Devin aproape străvezii pentru noi dar nu din lipsa puterii, ci din contră.
În pofida părerii generale că poeţii sunt firi slabe, ei au o putere specială care îi face să-şi asume fragililitatea trăirii şi s-o transforme în forţă.
Forţa de-a privi realitatea dincolo de coaja subţire a epidermei.
Poeţii, pentru că nu se tem de slăbiciune, de lacrimă, de-ngenunchere, sunt dotaţi cu privirea în infraroşu. Ei străpung epiderma solzoasă a realităţii şi ajung la inima ei gingaşă, plină de taine inefabile.
Sunt binecuvântaţi cu puterea de a nu fi orbiţi de frumuseţea luminoasă a lumilor pe care noi de-abia îndrăznim să le bănuim că freamătă şi-n noi. Lumi virgine pe care nu le luăm în posesie de spaima responsabilităţilor. Ce dacă ele ridică geamăt de înger rănit la suprafaţa volburată a sufletului nostru! Preferăm să ne obturăm urechea interioară, decât să ne lovească aripa lui diafană.
Dacă, Doamne fereşte, ne va arde solzii privirii vre-o revelaţie divină?
Cine ştie ce ni s-ar întâmpla, nu-i aşa?
Dacă ne-ar boteza harul poeziei în apele miracolului?
Pentru că ei, poeţii, nu se tem să experimenteze înlăuntru lor gheaţa şi arderea tuturor trăirilor umane. Ei pot vedea în infraroşu tot ce ascund ungherele aşa zis întunecoase ale lumilor. Se pot bucura de feeriile ce li se relevă ochilor încântaţi – acolo unde noi vedem doar neguri spăimoase.
Poeţii îmbrăţişează tărâmuri de basm de care noi ne ferim de teamă că am putea părea slabi, nevolnici, copilăroşi. Noi rămânem la liziera pădurii şi aruncăm cu pietre, spunând că pădurea fermecată nu există. Că este doar o fantasmagorie a unor minţi înfierbântate. Şi prea visătoare.
Ei intră în hăţişurile fantastice ale pădurilor tropicale din lumile lor, îşi deschid drum cu maceta, îşi ucid proprii balauri şi iau în posesie propriul chip multifaţetat. Şi dimensiunea adevărată. A infinitului. Fără trufii şi fără spaime. Îşi iau în stăpânire starea de copilărie veşnică şi acceptă jocul ca făcând parte din fiinţarea lor cea mai profundă şi autentică. Şi experimentează toate misterele unei altfel de realităţi mult mai veritabile.
Ei nu se tem să-şi înfrunte angoasele şi neliniştile. Forează curajoşi în terenuri virgine şi îşi asumă cu inocenţă consecinţele propriilor acţiuni. Indiferent de preţul plătit pentru ele.
Durere, bucurie, entuziasme, melancolii, tristeţi – totul este primit egal în sufletul lor. Şi tuturor li se dă fibrilaţia suavă a membranei lor poematice vibrând uşor respiraţia trăirii. Şi transluciditatea fotografierii în vers a inefabilului divin ce le-a atins sufletul.
Şi dacă-i doare şi bucuria şi suferinţa ei şi-o transfigurează dându-i haină imperială. Aşa cum şi are simţirea umană în periplul ei fantastic prin materie. Aurul cel mai pur străluceşte în adâncurile sufletului nostru şi se mătuieşte în această clipă magică în care nu avem curajul să-l scoatem la lumină.

Gerra Orivera,
joi, 09 aprilie 2015