Visul - George Gordon Byron

(Traducere de Virgil Teodorescu)

I

Ni-i viaţa dublă: somnul îşi are lumea lui –
Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greşit
Viaţă şi moarte. Somnul îşi are lumea lui:
Fantastic, fără margini imperiu, străbătut
De-a visului suflare, ce trece încărcat
De bucurii şi lacrimi, de zbucium sau tăceri.
Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând,
Presară plumb asupra-i, sau îl avântă-n slăvi,
Se-mplântă-n noi şi-n două fiinţa ne-o despică,
Răstălmăceşte timpul şi-asemeni c-un trimis
Al veşniciei, duhuri recheamă din trecut,
Dezleagă viitorul, căci ele au puterea
Tiranică-a plăcerii şi a suferinţei. Fac
Ce vor din noi, ce n-am fost nicicând, şi ne-nspăimântă
Cu umbrele ivite din timpii ce-au apus.
Părelnic e trecutul? Şi visurile-s, oare,
Răsaduri ale mintii? Dezvăluie, o, spirit,
Spre-a zămisli fiinţe mai mândre decât noi,
Făpturi ce-au frânt zăgazul nimicniciilor.
Voi povesti-ntâmplarea ce mi-a sădit-o visul
Pe când dormeam; căci gândul, îmbrăţişat de somn,
E-n stare să străbată prin vreme şi să-nchege
O viaţă, în fugarul răstimp al unui ceas.

II
Două făpturi văzut-am, în plină tinereţe,
Şezând, întinse-n iarba, pe-un deluşor, tihnit,
Colina care-ncheie, cu dulcea-i pantă, şirul
Unduitor de dealuri şi care nu-şi muia
Picioarele în mare, ci, o scăldau, la poale:
Podgoriile, crângul şi lanurile verzi…
Iar în oceanu-acesta se arată, ici-acolo,
Un coperiş de ţară şi fumul şerpuind
Câtre senin. Colina de-un brâu era încinsă,
O verde diademă de pomi sădită de mâna
De om, şi nu de mâna capricioasei firi.
Deci fata şi flăcăul, precum v-am spus, priveau
De pe colină: fata, în jurul ei; flăcăul
La ea – la fel de tineri dar osebiţi ca vârstă.
Se presimţea femeia în ea, precum se-arată
În ceaţa serii, luna, pe câtă vreme el
Un copilandru încă părea arzând de dor.
Căci ochii lui în lume un singur chip zăreau:
Al fetei de alături, întipărit în minte
Ca-n veci să nu se şteargă, printr-însa el trăia
Şi glăsuia printr-însa, cutremurat atunci
Când ea vorbea şi lumea printr-însa o vedea,
Prin ochii mari ai fetei întrezărea culoarea,
Suflarea-i se-mpletise cu răsuflarea ei
Şi ea-i era făgaşul noianului de gânduri;
Apropierea numai sau glasului ei şoptit
Făcea să-i năvălească tot sângele în faţă,
I-l îngheţa în vine – mereu schimbat la chip,
Dar fără a cunoaşte temei-acestui zbucium.
Ea nu-l iubea şi pieptu-i sălta într-un suspin
Gândindu-se la altul. Ea frate-l socotea
Pe cel de-alături – frate – căci n-avusese frate,
Şi se-nvăţase încă din fragedă pruncie
Să îl boteze astfel, ea, ultimul vlăstar
Al unui neam de frunte şi vechi. Era un nume
Care-i plăcea şi totuşi nu-l bucura. De ce?
O să dezlege timpul enigma! De un altul
Era îndrăgostită fecioara. Chiar şi-acum
Ea se gândea la altul şi cerceta de-acolo
De pe colină, zarea, nădăjduind că, poate,
Iubitul ei veni-va călare pe-un fugaci,
Mai repede ca gândul, să-i potolească dorul.

III

Dar visu-şi schimbă cursul: văd o străveche casă
Şi-un armăsar la poartă, învesmântat bogat,
Iar în capela veche, flăcăul despre care
V-am povestit, el, singur, păşind îngândurat,
Cu faţa pală. Iată-l că prinde-n mâna pana,
Se-aşează, sloveneşte ceva ce n-am putut
Să dezlusesc, în palme apoi şi-ascunde fruntea,
Un tremur îl străbate, se scoală şi sfâşie
Cu mâinile şi dinţii scrisoarea, dar nu varsă
O lacrimă, ci fruntea-şi înalţă-ngândurat
Şi liniştit. În vreme ce cugetă, deodată
Femeia mult-iubită-n capelă a pătruns,
Senină, zâmbitoare, deşi ştia preabine
Ce zbucium îl frământă – ştia, căci ele văd
Dintr-o privire numai – că inima-i tânjeşte
De dorul ei; ea chinul i-l cunoaşte şi, totuşi,
Nu-nţelegea nimica. El se clinti din loc,
Cu-o strângere uşoară şi rece îi luă mâna,
Pe fata lui, o clipă, se-ntipări noianul
De gânduri tăinuite, dar fără veste, toate
Se stinseră, iar mâna-i căzu fără putere,
Cu paşi înceţi spre poarta porni, dar n-arăta
C-ar vrea să-şi ia adio: se desparte zâmbind.
Trecu prin greaua poartă-a palatului, urcă
În şa şi-n lumea largă porni. De-atunci nicicând
N-a mai trecut el pragul bătrân şi înnegrit.

IV

Se schimbă iară visul: e-acum bărbat, flăcăul.
Aflându-şi adăpostul într-un ţinut pustiu,
Dogorâtor, sălbatic, el sufletul şi-l scaldă
În razele de soare, de oameni tuciurii
Înconjurat, şi stranii – schimbat şi el la chip,
Rătăcitor pe mare şi pe uscat, acum
Era o-ngrămădire deasupra mea, în toate
Trăind de o potrivă. Sub cel din urmă chip.
În arşiţa amiezii zăcea, culcat sub stâlpii
Surpaţi, umbrit de zidu-n ruină, martor mut
Al celor ce-l durară; păşteau pe mal cămile,
Păşteau şi armăsarii, prinşi în pripon, pe mal.
Un om veghea în preajmă,-mbrăcat într-o manta
Ce flutura în juru-i, în timp ce-ntregul trib
Dormea culcat în iarbă, subt baldachinu-albastru
Al cerului, atâta de străveziu şi pur,
Că numai Domnul, singur, se răsfrângea într-însul.

V

Aici se schimbă visul din nou. Iubita lui
Se măritase-acum cu altul dar bărbatul
N-o prea iubea. Departe,-n ţinutul ei natal,
La mii de leghe,-acolo şi-avea acum sălaşul,
Trăind înconjurată de prunci, băieţi şi fete
La fel de minunate ca ea. Dar ia priviţi!
A poposit durerea pe chipul ei si norii
Lăuntricului zbucium, iar pleoapele-i se zbat
Împovărate parcă, de lacrime neplânse.
Ce deznădejdi o-ncearcă? Dorinţele ei, toate,
S-au împlinit, iar omul care-o iubea atât
N-o tulbură, şoptindu-i cuvinte vinovate,
Nu-i răscoleşte gândul curat, căci e plecat.
Ce deznădejdi o-ncearcă? De el îndrăgostită
N-a fost şi nu-i dăduse nicicând vre un prilej
Să creadă că vreodată va fi iubit. Nu el,
Fantasmă din trecutul îndepărtat, venea,
În inima-i să-mplânte jungherul suferinţei.

VI

Şi iar se schimbă visul. Pribeagul s-a întors
Şi-l văd păşind în faţa altarului, la braţ
Cu tânăra-i mireasa suavă. E frumoasă,
Dar nu ca steaua dalbă a tinereţii lui,
Şi iată cum, deodată, pe chipului lui apare
Aceeaşi tulburare ce l-a cutremurat,
Pe vremuri, în capela bătrână; pentru-o clipă,
Ca şi atunci, noianul de gânduri tăinuit
I-acoperă obrazul şi piere fără veste
Cum a venit, şi iată-l în linişte rostind
Cuvintele cerute de legământ, dar glasul
Strein îi pare, totul se-nvârte-n jurul lui,
Nu vede nici ce este, nici ce-ar putea să fie,
Ci casa veche, sala familială, largă,
Odăile şi locul şi ceasul anumit,
El vede umbra, vede lumina cum coboară,
Prilejul care-l leagă de-acel suprem minut
Şi-o vede pe femeia care i-a fost menită
Cum se strecoară iarăşi umbrindu-i ziua. Dar
De ce, în astă clipa, i se-arătase iarăşi?

VII

Din nou se schimbă visul. Femeia ce-o iubea
Se ofilise-acuma ca după-o boală lungă,
Privirea-i rătăcită, lipsită de lucire,
Părea nepământească şi inima-i părea
Că-şi părăsise locul, era acum regina
Unui tărâm fantastic, iar gândurile ei
Erau o-nvălmăşală de lucruri fără noimă
Şi forme, nevăzute de alţii, pătrundeau
În ochii ei, vrăjind-o. Era împărăţia
Ciudata-a nebuniei; dar oamenii-nţelepţi
Ajung până-n străfunduri, căci au cumplitul dar
De-a-ntrezări izvorul durerii lor. Nu-i, oare,
Acesta telescopu-adevărului ce şterge
Distanţa, despuindu-şi de-nchipuiri deşarte,
Şi ne arată viaţa în goliciunea ei?

VIII

Se schimbă visul iară. Pribeag, ca mai demult,
Şi părăsit de oameni sau socotit vrăjmaş,
Era acum ruina durerii, peste tot
De ura şi discordii întâmpinat, mereu
Sorbind din suferinţă până-a ajuns să fie
Ca Miltridat din Pontus care-a sorbit, pe vremuri,
Atât venin cu-ncetul, încât, de la un timp,
Nu mai avea putere asupra lui otrava.
Trăia sorbind din chinul ce-ar fi răpus pe alţii,
Prieteni îşi făcuse în munţi şi sta la sfat
Cu stelele, în sânul naturii-nsufleţite,
Şi firea îi deschise adâncul tăinuit,
Imensa cartea-a Nopţii o răsfoia şi voci
Venite din abisuri şopteau despre minuni
Şi nepătrunse taine. Aşa-l văzui in vis!

IX

Nimic nu se mai schimbă, căci visul a pierit.
Dar cât de straniu,-ai crede dintr-o porunca anume,
El mi-a vădit ursita acestor două vieţi,
De parcă-a fost aievea – în nebunie, una,
Sfârşind – şi a amândouă sfârşind în nenoroc.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: George Gordon Byron