Mirajele - Eugenio Montale

Nu-ntotdeauna sau poate niciodată identitatea noastră
coincide
cu timpul ce-l putem măsura cu instrumentele noastre.
Sala e mare, cu frize și stucaturi baroce
și veranda din fund ne-arată un parc bălai din Stiria,
cu câțiva norișori ce soarele-i topește.
Interiorul e Vermeer curat mai mic dar mai aevea
decât acel aevea dar smălțuit fără cusur.
La stingă o fetiță înveșmântată-n paj
numai dantele și broderie pân-la-genunchi
se joacă cu multiubita-I maimuțică.
La dreapta ei sora mai mare, Arabella,
consultă o ghicitoare-n cărți cu chip de fum
care-i dezvăluie fapte ce-or să fie.
Stă să sosească tânărul de spiță-aleasă
eroul de ne-nvins pe care-l aștepta.
Nu-i mult de așteptat, minute, clipe,
tropotul de copite l-or auzi îndată
și cineva va bate-apoi la ușă…
dar
aici ochiul oboist se îndepărtează
de gaura de cheie. Am văzut prea multe
timpul își răsucește panglica în sine.
Miracolul a fost produs de o spumă de bere,
sau așa pare, și camaradul său este ultimul
Cavaler al grație al Creștinității.
………………………………………………………………

Dar acuma
dacă mă recites socot că doar neidentitatea
conduce lumea, o face și-o distruge
ca s-o refacă apoi mai spectrală
și de nerecunoscut. Rămâne raza
din ochiul pictorului-fotograf să ne avertizeze
că dac-a fost ceva nu e distanță
între mileniu și clipită, între cine-apare
și cine nu, între cine-a trait și cine
nu apare în focarul din lentil. E puțin
și poate că e totul.



Traducere Florin Chirițescu

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale