Întâlnire - Eugenio Montale

Tu nu mă părăsi, tristețea mea,
pe strada
lovită de-un vânt plin de-alean
cu-a ′lui vârtejuri calde, ce dispare;
scumpă tristețe-n boarea extenuantă;
de ea suflată-n rada
unde ultime voci ziua-nfiripă,
plutește-o ceață, bate o aripă
de cormoran.

Vărsarea e lângă torent, dar stearpă
de ape, vie în pietre și în var;
vărsare de umane gesture, rupte,
de vieți ajunse veștede-n apus
peste acel hotar
care în cerc ne-nchide: chipuri supte,
mâini descărnate, cai în ham, și roți
scârțâitoare: nu și vieți; doar ierburi
din altă mare, astupate-n valuri.

Mergem pe drum de care cu-nchegat
noroi, făr′ să ne-abatem,
asemeni cu-nglugații din cortegii,
sub bolta frântă care s-a lăsat
aproape oglindindu-se-n vitrine,
în boarea care ne-nsoțește, deasă
și-nfățișează aceste sargase
umane ca, bătând, niște cortine
de bambus care freamătă.
Dacă și tum ă lași, tristețe, singur
presimțământ în acest nimb, îmi pare
că-n jurul meu e-ntins
un zumzet ca de sfere când o oră
stă să țâșnească;
și cad inert în așteptarea stinsă
a celui ce nu poate să se teamă
pe-un țărm pe care valul l-a surprins
lent, făr′ să se ivească.

Avea-voi poate un chip; și în razanta
lumina o mișcare mă conduce
la o jalnică frunză ce-ntr-un vas
se-nalță în poartă o ospătărie.
Mi-întind mâna spree a, și simt cum mie
o altă viață-mi vine, prins mă văd
în forma ce-mi fu luată; ca inele
nu frunze-n degete, fire de păr
se-ntorc pe ele.

Nimic apoi. O, scufundato! tu dispari
cum ai venit, nimic nu știu de tine.
Viața-i a ta; ′n zvâcnete rare
de ziuă risipită. Pentru mine
te roagă să cobor pe altă cale
nu pe drum de cetate,
în aerul închis, în vânzolitul greu
al viilor; să-mi fii alături; eu
să cobor fără lașitate.


Traducere Marian Papahagi

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale