Până-n cerul-Dumnezeu, al zecelea...

Autor:Ion Pachia-Tatomirescu


Adăugat de: Donares

joi, 24 noiembrie 2022

Nu ştiu de ce intră atomii în visele mele şi se-apucă
să-mi bârfească toate cele cinci elemente, metodic,
ştiinţific, liric şi curcubeu, pe toate feţele lor sferice –
doar întruchipează perfecţiunea cosmic-minusculă :
doamna Oxigen întinde braţul către domnul Hidrogen,
ies la plimbare pe malul râului electrificat, de câmpie,
primenit foarte des în droaia-i de cămăşi de fulgere,
pe aleea de-april’ cu magnolii-mbumbite ce, din spatele
catedralei metropolitate – incontestabila mea piramidă
extraplată –, rămâne singura cale neaglomerată
până-n Lună, se relevă drept singurul drum rezonabil,
pietonal, până-n Soare... Domnul Carbon are patru
nevinovate neveste – dar eu cred că de-asta s-a făcut
negru de ciudă, negru-absorbant de India, negru-diamant
de Africa, ori negru-rândunică, sau negru-pinguin,
de-ntăreşte oximoronul dintre focă şi alba ursoaică,
la polul celălalt, în care se reazemă toate busolele –, da,
domnul Carbon se-ntâlneşte astăzi – la ceaiul orei
cinci-după-amiază – cu alţi cinci semeni ai secţiunii
de aur, se-aliniază pe bordura dinspre buza cu magnolii,
a râului, perfect-simetric faţă de cei şase duci-Hidrogen –
spre-a trece printre ei, fireşte, doamnele-Oxigen,
cele şase, da, ele, îmbrăcate exact ca miresele ieşite
din catedrală, fâlfâitoare, pe trepte, unde-şi lasă cătuşele
de fum abundent, lumânăriu, de nuntă: paşii lor intră
într-un ritual profund-poematic, de zici că-s anapeşti
ce-ţi caligrafiază coala olarului, coala de-argilă
a lui Dumnezeu, ori, mai degrabă, dactili de puf,
până ce, din cometele rochiilor purtate de-aceste mirese
râmâne doar aburariul de la mierea clorofilei, la zahărul
cald... Frumoase sunt până-n Soare, şi dincolo de el,
nemaipomenitele călătorii cu balonul, ale heliului –
că nu prea ia foc... Şi-acum, îngăduiţi-mi să m-aşez,
să-mi trag sufletul din emoţii, chiar pe-această bancă,
la umbra violetei magnolii, în blânde energii,
lângă frumoasa doamnă-Oxy(gen), pe-a cărei rotulă
stângă văd că dansează atomul de aur
ce nici nu mă vede – el, mai mult ca sigur, o confundă
cu calota sferică de nord, planetar, în alb-intens
de Groenlanda – şi s-o-ntreb cu sinceritatea ce,
din existenţele-mi anterioare, mă tot caracterizează :
„– Doamnă Oxy(gen), de ce, întotdeauna, când rămâi
singură, începi să arzi în dezlănţuire, până s-aprinde
Steaua Polară în cerul din mine, în cerul din tine,
în toate cerurile din ei,
până-n cerul-Dumnezeu, al zecelea...?!“


vezi mai multe poezii de: Donares


Detalii poezie:

  • »» Tema poeziei: Dragoste
  • »» Poezie de debut? nu
  • »» A mai fost postată pe acest site? nu
  • »» A mai fost postată pe alte site-uri? da
  • »» Vrei să fie analizată critic? da


Distribuie pe:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Poemul «Până-n cerul-Dumnezeu, al zecelea...» – pe tema „Dragoste dezlănțuită de elemente pȃnă-n al zecelea cer“ – face parte din ciclul «Cometa-n apa-viorea», aflat în volumul lui Ion Pachia-Tatomirescu, «Comete-n cea de-a 65-a vale», Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-035-5), 2012, p. 111 sq. ; a mai fost publicat (cu titlul «Transpiră şi cerul-Dumnezeu, al zecelea...») în revista «Poezia» (Iaşi ; ISSN 1582-0890 ; fondator / director : Cassian Maria Spiridon), anul al XVII-lea, nr. 2 (trim. II), 2012, p. 25 sq.
Donares (autor)
joi, 24 noiembrie 2022