Un copil a ieșit în lume - Walt Whitman

Un copil a ieșit în lume în fiecare zi;
Și primul lucru pe care l-a privit, acel lucru a devenit el însuși;
Și acel lucru a devenit parte din el pentru o zi, sau pentru o anumită parte a
zilei, sau pentru mulți ani, ori pentru cicluri nesfârșite de ani.

Liliacul timpuriu a devenit parte din acest copil,
Și iarba, și zorelele albe și roșii, și trifoiul alb și roșu,
și cântecul păsării *phoebe*,
Și mieii născuți în luna a treia, și purceii roz-pal ai scroafei,
și mânzul iepei, și vițelul vacii,
Și puii gălăgioși din curtea fermei sau de lângă mâlul iazului,
Și peștii ce pluteau atât de curios acolo jos – și lichidul acela frumos și curios,
Și plantele acvatice cu capetele lor plate și grațioase – toate au devenit parte din el.

Mlădițele câmpului din lunile a patra și a cincea au devenit parte din el;
Lăstarii cerealelor de iarnă și cei ai porumbului galben-deschis,
și rădăcinile comestibile din grădină,
Și merii plini de flori, și fructele ce urmau, și fructele de pădure,
și cele mai obișnuite buruieni de marginea drumului;
Și bătrânul bețiv care se clătina spre casă, ieșind din anexa tavernei
unde stătuse până atunci,
Și învățătoarea care trecea în drumul ei spre școală,
Și băieții prietenoși care treceau – și băieții gata de ceartă,
Și fetele îngrijite, cu obraji proaspeți – și băiatul și fata de culoare, desculți,
Și toate schimbările orașului și ale satului, oriunde mergea el.

Propriii săi părinți,
Cel care îi dăduse viață și cea care îl zămislise în pântecele ei
și îl adusese pe lume,
Ei i-au dăruit acestui copil mai mult de atât;
I-au dăruit, zi de zi, din ființa lor – au devenit parte din el.
Mama acasă, așezând în tăcere vasele pe masa de seară;
Mama cu vorbe blânde – boneta și rochia ei curate, un miros proaspăt
emanând din ființa și hainele ei pe măsură ce trece;
Tatăl, puternic, stăpân pe sine, bărbătesc, meschin, mânios, nedrept;
Lovitura, vorba iute și aspră, târgul strâns, capcana vicleană,
Obiceiurile familiei, limbajul, compania, mobilierul – inima
plină de dor și de avânt,
Afecțiunea ce nu poate fi tăgăduită – simțământul realității – gândul
că, la urma urmei, s-ar putea dovedi ireală,
Îndoielile zilei și îndoielile nopții – curiozitatea privind „dacă” și „cum”,
Dacă ceea ce pare astfel chiar este așa, sau dacă totul e doar sclipiri și particule?
Bărbați și femei îmbulzindu-se pe străzi – dacă nu sunt sclipiri
și particule, atunci ce sunt? 30
Străzile însele, fațadele caselor și mărfurile din
vitrine,
Vehiculele, atelajele, cheiurile din scânduri groase – marea intersecție de la
feriboturi,
Satul de pe înălțime, văzut de departe la apus – râul
dintre ele,
Umbre, aureole și negură, lumina căzând pe acoperișuri și frontoane
albe sau brune, la trei mile depărtare,
Șcuna din apropiere, lăsându-se dusă somnoroasă de curent – barca
mică remorcată lejer la pupa,
Valurile grăbite și frământate, crestele ce se sparg iute, izbind,
Straturile de nori colorați, fâșia lungă de nuanță vișinie,
singuratică și izolată – întinderea de puritate în care zace nemișcată,
Marginea orizontului, pescărușul în zbor, parfumul mlaștinilor sărate
și al mâlului de pe țărm;
Toate acestea au devenit parte din acel copil care ieșea în lume în fiecare zi
și care acum iese, și va ieși mereu în lume, în fiecare zi.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Walt Whitman