Închinată Maiestăților lor Regelui Carol I și Reginei Elisaveta
12 Octomvrie 1886
I. Din Moldova cea nurlie,
Din voioasa Oltenie,
Din întreaga Românie.
De prin munți, de pe câmpii,
Din colnice, podgorii,
De pe văi cu ape vii,
Din orașe, de prin sate.
De la schituri depărtate
Și mănăstiri ne' nchinate,
Au plecat în cete, cete
Nalți flăcăi cu negre plete
Roi bălai de mândre fete
Și femei cu prunci la tată,
În catrință, în bondiță,
În cămeșe cu altița.
Toate sprintene, ochioase,
Strânse 'n fote fluturoase
Și de mijloc mlădioase;
Unele din plai călare,
Altele din văi pe care,
Purtând flori, purtând ștergare,
Viu prin șesuri, prin păduri
Sfinți Episcopi în trăsuri
Iar pe jos, pe bătături,
Preoți, maice în saiag,
Slabi călugări cu toiag,
Zile 'ntregi pășind cu drag.
Și din fundul celor munți,
Trec prin apă fără punți
Albi mocani pe cai mărunți,
Vin pe drumuri juni ostași,
Dorobanți și călărași,
Ageri, neaoși vulturași.
Toți în șiruri lungi, grămadă,
Și în haine de paradă,
Ochilor întinzând nada.
Gloata' ntreagă se adună,
Câmpu' n lung și ' n lat răsună
Zgomotos, de voie bună.
Căci ea merge-atrasă 'n zare
De-o lumină ce apare
Pe sub ceruri mare, mare.
Cum mergeau neobosit
Cei trei crai din răsărit
Spre luceafărul slăvit,
Ca să' nchine fruntea lor
Unui fraged pruncușor,
Lumilor mântuitor!
ÎI. Dar ce este acea-lumină
O biserică creștină
Ridicată din ruină!
Domnul Neagoe-a clădit-o,
Timpul crunt a risipit-o,
Carol Rege a re' noit-o.
S'acea lume în pornire
Pasă vesel s'o admire
În cereasca-i strălucire.
Iat' o lângă ea sosită
Împrejuru-i grămădița.
De podoaba sa uimită.
Căci, în câmp din nou lucrată,
Pare-o sculă nestimată
Pe pământ din cer picată.
Cu maestrele-i cioplele
Cu-a ei turle învârtele,
Care-atrag ochii la ele,
Și cu sfânta armonie
Ce din sânu-i lin adie
Sub nălțimea albăstrie...
Lumea stă ascultătoare
Bolta e răsunătoare
De cântări pătrunzătoare.
Ce' n văzduh se împreună
Cu zvon lung de tun, ce tună,
Și de clopot, care sună.
Dar tăcere! ... de odată
În mulțimea 'nfiorată
Răsuflarea stă curmată.
Inimile bat mai tare,
Bătrâni, tineri, fie-care
Mai pătruns, mai viu tresare...
Ce să fie?... pe-ori ce munte
Țipă vulturi, șoimi de frunte,
Zboară umbre mari, cărunte.
Ori ce frunză, re' nverzește
Ori ce râu apele-și crește
Ori ce pom din nou rodește!
Însuși soarele 'n splendoare
Sol trimis la sărbătoare
E mai nou, mai splendid soare...
Taina este săvârșită!
Ascultați!... lavra sfințită
Zice lumii pironită:
"Voi ce' n viață vă luptați,
Voi ce raiul căutați,
Și nu-mi e deschis, intrați!
Eu sânt mama mângâierii!
Eu sânt balsamul durerii!
Eu sânt cumpăna puterii!"
III. Preoțimea toat' afară
În veșminte, în tiară,
Se înșiră-acum pe scară.
Jos, în curte oameni mii,
Și neveste și copii
Se îndeasă'n straturi vii,
Ce să vadă în lumină
Sus, drept ușa cea divină
Pe-a lor Rege și Regină:
Iată-i!... El în capul scării
Stă purtând odorul țării,
Paloșul neatârnării!
Ea, pe fruntea Sa Domnească,
Purtând nu stema regească,
Ci marama țărănească!
Și pe boiu frumos, cu fala,
Fota cea națională,
Ca o mantie regală!
"Ian priviți!... strigă mulțimea
Cum a înfrățit mărimea
Ș'al Ei tron cu țărănimea.
Ea-i de noi!... A noastră este!
Parcă-i Zâna din Poveste!"
Zic copile și neveste.
Și cu toate mii și sute
În dorința lor pierdute
Ar vrea mâna-i s'o sărute
Dar un semn Regele face...
Și pe loc poporu'n pace,
Nemișcat, se'nclină, tace.
Regele cu glasul tare
Îi grăiește de altare
Și de-a legii respectare.
În cuvinte cumpănite
Din tot sufletu-i pornite
Cu măreț avânt rostite
El îi spune 'n grai de Rege:
"Ca Moșie, Domn și Lege
Trebuie strâns ca să se lege.
Că credința' n Dumnezeu
Pune sfântul scut al Său
Între bine și' ntre rău!"
Iar pe când glasu-i tot crește,
Bolta sfântă-l însoțește
C'un răsunet ce uimește.
Și-ai zidirii porumbei
Freamăt fac din clopoței,
Ca un zbor de îngerei.
Ura'n ceruri se ridică!...
Ceru' n două se despică
Ploi de raze din el pică.
Și, ferice, tot poporul
După cum îl duce dorul]
Vede' n față viitorul!
IV. O! moment de re'nviere!
Amintirea-i nu va piere
Cât va sta crucea' n putere
Căci avut-a mărturi mari
Vechii ctitori legendari,
Munții, codrii de stejari.
Și bătrânul Argeș, care
Duce-va astă serbare
Dintr'o zare 'n altă zare!
Fost-am încă și eu fata,
Și pe turla mea măreață
Am zărit cinci umbre' n viață.
Una blând a cuvântat:
"Neagoe, al meu bărbat
Fie Domnul lăudat!
Sfânta noastră Mănăstire.
Și a noastră pomenire
Scoase sânt de la pieire!"
Alta zise cu oftare:
"O! Manole, meșter mare
Azi e ziua de scăpare!
După veacuri de urgie,
Am ieșit din temelie
Eu, sărmana ta soție.
Și' ncetat-am de-a mai plânge,
De-a mai zice: crunt mă frânge
Zidul tău, care mă strânge!
Azi în locu-mi, spre 'ntărire
Pentru falnica-ți zidire,
O Regină cu iubire
Pe altar prinos depune
Cartea sa de rugăciune
Ce-o s'aducă zile bune.
Toată scrisă, zugrăvită,
Și de mâna Ei slăvită
Cu minuni împodobită.
Aibă trăi ca gândul Său!...
Eu cu pruncușorul meu
Zbor în cer la Dumnezeu!"
Ăst-fel umbrele șopteau,
La popor cu drag priveau,
Ochii lor se' nveseleau.
Apoi tainic cu zbor lin
Dispărut-au în senin
Ca un vis, ca un suspin.
Iar în urmă-le, în soare,
A rămas strălucitoare
Lavră'n veci nepieritoare!
Distribuie: