La răscruce de vânturi - Sylvia Plath

Orizonturile mă încercuiesc ca nişte vreascuri,


Înclinate, disparate, şi mereu nestabile,

Atinse cu un chibrit m-ar putea încălzi,

Şi liniile lor fine aprind

Aerul, îl fac portocaliu

Înainte ca distanţele pe care le ţintuiesc să se evaporeze,

Şi îngreunează cerul palid cu o culoare soldăţească,

Dar se topesc, se dizolvă

Ca un şir de făgăduieli pe măsură ce eu înaintez.

Nu există viaţă mai înaltă decât firele astea de iarbă

Sau decât inima oilor, şi vântul

Curge asemenea destinului, încovoind

Totul într-o singură parte.

Îl simt încercând

Să-mi soarbă în pâlnia lui căldura.

Dacă le dau prea multă atenţie rădăcinilor

Ierburilor de aici, ele m-ar ispiti

Să-mi albesc oasele printre ele.

Oile ştiu bine unde sunt,

Aşa cum pasc în norii lor de lână murdară,

Cenuşii ca şi vremea.

Crăpăturile negre ale pupilelor lor mă ştiu bine.

E ca şi cum aş fi zvârlită în spaţiu,

Un mesaj subţire, prostesc.

Ele stau travestite în bunici,

Peruci numai cârlionţi şi dinţi galbeni

Şi behăituri aspre, pietroase.

Ajung la urme de roţi, şi apa

Limpede ca şi singurătăţile

Care-mi curg printre degete.

Praguri găunoase de la un fir de iarbă la altul ;

Urciorul, pervazul şi-au ieşit din ţâţâni.

Despre oameni aerul doar

Îşi mai aminteşte câteva silabe răzleţe,

Le repetă ca pe un geamăt ;

Piatră neagră, piatră neagră.

Cerul se sprijină pe mine, pe mine, singura dreaptă

Aici printre toate aceste orizontale.

Iarba se bate deznădăjduită cu capul de pământ.

E prea firavă

Pentru o viaţă în asemenea tovărăşie ;

Întunecimea o înspăimântă.

Acum, în văile înguste

Şi negre, ca nişte pungi, luminile casei

Licăresc palid ca nişte bani mărunţi.

vezi mai multe poezii de: Sylvia Plath



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.