Stâlpnicul - Rainer Maria Rilke

L-au cuprins popoare nesfârșite,
stând să fie-alese și-osândite;
și simțind că s-a pierdut ușor,
s-a urcat cu mâinile-amorțite
pe un stâlp de piatră, din popor,

și cu el doar se-nălța mereu,
și el sus, impur în sihăstrie,
începea și izbutea să fie
întru slava Domnului, din greu;

nu era pământ: părea la fel,
însă Celălalt creștea mai tare.
Și păstori, plugari, plutași, că-n zare,
îl vedeau prea mic, cum el

să vorbească cu tot ceru-ncearcă,
și pe ploaie și pe timp frumos;
și-urletu-i izbea pe toți, de parcă
le urla în față mânios.
Dar de ani, acolo jos,

n-a văzut mulțimea cum, nespus,
se-adună mereu, tot mai adâncă,
și nici princiarul aur încă
n-ajungea atât de sus.

Iar când, osândit aproape-așa
să tot fie ros de vânturi mute,
doar cu strigătele desperate,
demoni zilnici el dădu afară:
peste rândurile-apropiate
mari, urâți și grei din răni durute
în coroane-ntinse viermi picară
și sporiră-n catifea.



Traducere Mihail Nemeș

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke