Reflecții dureroase asupra masochismului social - Manuela Munteanu

Trăim într-o epocă paradoxală, în care omul modern, deși aparent liber, cultivă în mod activ propria umilire. Este o formă de masochism nu atât corporal, cât existențial, o tendință tot mai răspândită de a găsi sens în disconfort, validare în respingere, apartenență în suferință. Nu este decorat cu simboluri erotice sau ritualice, nu are legătură cu catifeaua, lumânările parfumate și biciurile jucăușe. Deși nu are nimic spectaculos, ajunge să fie teatral, pentru că se manifestă prin acceptarea publică a umilinței și printr-o ciudată capacitate de a transforma respingerea în motiv de mândrie morală. Individul nu mai caută recunoașterea demnității, ci confirmarea propriei disponibilități de a fi rănit.
Masochistul social modern nu doar că acceptă suferința. O cere cu entuziasm, pe ton de baladă. Dacă a fost ridicat tonul, i s-a înseninat ziua, dacă a fost înjurat, va venera, iar dacă a fost făcut de râs în public, îl va privi pe agresor ca pe un mentor spiritual, convins că în perseverența în fața disprețului se află o formă de noblețe.
Pentru el, palma nu este un act de agresiune, ci o formă de comunicare profundă, poate chiar de iubire distilată prin cruzime.
Aici trebuie făcută o distincție esențială: între martir și masochist. Martirul suferă pentru un ideal, pentru o cauză sau pentru credință. Masochistul social suferă pentru a-și justifica propria incapacitate de a ieși din cercul vicios al dependenței emoționale. Dacă este promovat, se simte expus; dacă este respectat, devine neliniștit; dacă este lăudat se simte neiubit. Respectul îl deconcertează. Agresiunea îl liniștește.
Acest tip de individ nu vrea în mod autentic libertate sau bunăstare. Vrea ordine în durere. Vrea reguli clare într-un ritual al umilinței cotidiene. Și, paradoxal, în această suferință autoasumată, el găsește ceea ce mulți caută în iubire, în artă sau în religie: un sens.
Această tendință are și o dimensiune socială. O cultură care a pierdut reperele clare ale valorii și verticalității morale produce indivizi care nu mai știu cine sunt, așa că le permit altora să îi definească. Iar aceștia șterg cu ei pe jos.
Într-o lume tot mai lipsită de consistență afectivă, palma, fie ea verbală, simbolică, devine un substitut pentru relaționare autentică. O formă degradată de contact uman.
Astfel, masochismul social nu este o simplă anomalie psihologică, ci simptomul unei civilizații în care suferința a devenit limbaj comun. Iar dacă ne întrebăm de ce, poate că răspunsul e dureros de simplu: pentru unii, palma e ultimul mod prin care simt că mai contează. Oamenii sănătoși au o singură soluție: să fugă cât mai departe.