învârtind manivela,
flașnetarul-
o tornada de vreascuri,
dezlănțuie prin parcuri...
un corb solitar,
cu aripa-i înnegrită de gânduri,
desenează pe nori
o caligrafie
a tăcerii.
când e ceață ...
când e somn...
când plopii scutură ploaia...
din grămadă de frunze uscate,
ca doua mărgele din obsidian,
ochii speriați ai unui șobolan...
tresar.
2
ar putea fi
ramura unui copac
răsucită de trăsnet;
aripa rănită
a unui pescăruș
lovit de năprasnicul ger;
dorința de evadare,
din labirintul îngrijorărilor
cotidiene;
ar putea fi
îmbrățișarea tainică
a unui prieten
pitit în ungherele inimii.
3
a băut din paharul
impostorilor-
fiorul înșelăciunii
îl simte pe buze.
a stat la masa
vânzătorilor de țară-
gustul trădării îi acoperă
cerul gurii
știind adevărul,
a propagat minciuna
drept țintă a dreptății-
lumina roșiatică
a întunericului
îi sfredelește fața.
4
voi, pruncilor,
ascunși în umbra
bătrânilor chiparoși,
veți pune pe treptele existenței
o suflare curată și pură de viață!
la o parte veți da ignoranța;
răutatea și reaua credință
topite vor fi
în focul iubirii!
o zei,
îmbătați de fumul aroganței și al urii,
pământul este și va fi
al oamenilor!
vezi mai multe poezii de: Anisoara Iordache
Detalii poezie:
Distribuie pe: